Stiri

CRONICĂ // Cât cântăreşte Iosif?

Editorial 09.04.2013 11:45 Vizualizări

1133

„Seducții și ispite ale puterii. Pasiuni interzise și iubiri pătimașe. Gelozii și trădări. Iosif și amanta sa – spectacol în care sexul, banii și puterea pot distruge pe oricine.” În acest ambalaj al reclamei încearcă să se vândă spectacolul ”Iosif şi amanta sa” de Val Butnaru. Dacă nu aş fi ştiut că este un spectacol, aş fi crezut că este vorba de o telenovelă comercială.

Acţiunea din spectacol, însă, se întâmplă în Egiptul antic, cu referinţe biblice, abordând un subiect anacronic. Nu în sensul că am trăi într-un timp fără seducţii, fără ispite ale puterii, fără iubire, gelozie, trădare, sex, bani (acestea sunt laitmotive general-valabile pentru toate epocile), pur şi simplu, astăzi, aceste categorii relaţionale se manifestă în alte forme, cu alte nuanţe.

Există o plasticitate şi, efectiv, o „curgere” a scenelor. Ceea ce la început crează decorul înălțător-luminos al palatului, se năruie chiar sub ochii spectatorilor şi rămâne o ruină întunecăcios-mizerabilă. Spațiile se (de)construiesc una din alta, firesc, aproape insesizabil. O fluiditate care se pliază bine pe ideea nisipului mișcător care alcătuiește peisajul scenic, reconstituind astfel pustiul în care a rătăcit Iosif cu frații săi (până a ajunge consilier la palatul faraonului), Egiptul antic (în care se petrece acţiunea), dar fiind și o referință explicită la fragilitatea și inconsistența relațiilor umane, la uzura lor. E un spectacol care mizează pe simboluri: nisipul, vazele care se sparg permanent, în prima parte a spectacolului – o prefacere în cioburi și o „alterare” a relaţiei lui Iosif cu soţia sa, cu tatăl său, cu fratele Beniamin (cioburi pe care am putea să le lipim la loc, dar va fi deja o altă... vază/relaţie), cântarul lui Moses.

Iosif, de o bunătate şi o moralitate aproape maladivă şi, probabil, neînţeleasă de mulţi spectatori, doreşte cu orice preţ să le ofere o viaţă decentă tatălui şi fraţilor săi – „o turmă de hipopotami”, chiar cu preţul fericirii propriei căsnicii. Această pornire de a face bine cu sila va fi privită cu suspiciune şi desconsiderată constant. „Ţi-ai băgat în cap că eşti altfel! Eşti ca toţi!” Una din ideile de deznodământ se rezumă la o interogaţie, poate mai mult plasată pentru privitori decât pentru personajele din piesă. Ce câştigăm în viaţă, fie că trăim îmbuibaţi în hedonism, fie că ducem o viaţă austeră şi plină de virtute? E posibil să rămânem incoruptibili într-o lume vicioasă şi imorală? Pentru Iosif nu a fost cu putinţă. Şi nici să „citească” în cupa sa acest „fatidic” nu a fost capabil, cupa fiind mai mult un simbol al transfigurării sale narcisiace, decât un obiect al premoniţiei. În final, intenţionează să părăsească Egiptul şi să se rupă astfel din plasa vicioasă din care nu vede nicio ieşire. „De parcă în altă ţară, cum ar spune câinele bătrîn Moses, ar ocupa mai mult sau mai puţin loc.” Până la urmă, fiecare devine ce are a deveni, indiferent de circumstanţe. Evreul Moses cu cântarul său e singurul punct de sprijin, atât pentru Iosif, care în momentele de cumpănă îi caută compania, cât şi în economia piesei. Acesta nu face decât să le spună oamenilor verde în ochi... cât cântăresc. Chiar dacă unii şi-ar dori să cântărească mai mult sau mai puţin, el cum să scadă sau să adune barem câteva grame (?), lăsându-ne să înţelegem că printr-o nesinceritate oricât de mică, faţă de sine sau faţă de celălalt, s-ar deregla ceva esenţial în ordinea şi echilibrul lumii. Îndemnul lui e unul cât se poate de sincer: „Aveţi grijă de cântar”.

E un spectacol în care se face abuz de efecte speciale, în care te simţi agresat senzorial, în special de mirosul dens care se revarsă de pe scenă în sală, aparent inodor, care-ți ia văzul, auzul, apoi mirosul de cârpă arsă pe final, care îți intră prin mânecile paltonului sub piele, ți se așază pe trahee, pe inimă... de parcă ai asista la un spectacol despre camerele de gazare de la Auschwitz.

Ultimele spectacole jucate la „Eugene Ionesco” sunt în disonanţă cu stilul acestui teatru de avangardă. S-a pierdut ceva esenţial din marca Petru Vutcărău, din acel modernism minimalist absurdist. Mai în glumă, mai în serios, ori Petru Vutcărău a îmbătrânit, ori regia spectacolului „Iosif şi amanta sa” nu îi aparţine.

Aurelia Bozin

Autor: Victor Ciobanu

Prietenii tăi merită să știe ASTA!