Cazimir Țino // Situația internațională și Republica Moldova

Sine ira et studio

Orice discuție serioasă legată de Republica Moldova, în general, și de reUnirea acesteia cu România, în special, trebuie să plece de la o întreită abordare: premizele problemei, radiografia momentului, proiecțiile de viitor. Pe alt palier, să-i spunem cel geografic (dacă nu geopolitic) avem, de asemenea, doi factori diferiți, dar care se împletesc: cel extern și cel intern. Dacă discutăm de cel extern, avem acel cadru general al relațiilor internaționale pe care Republica Moldova nu îl poate schimba, oricât de mult s-ar strădui; apoi avem politica externă a Republicii Moldova pe care aceasta o poate urma într-un cadru destul de liber – fie cu succes, fie fără.

Propunem o suită de articole la această mare temă, care să plece de la general la particular și de la extern la intern. Mergând până la o analiză a situației politice actuale, dat fiind că peste puțin timp va începe sezonul alegerilor, deschis în zonă de R. Moldova cu alegerile locale din toamnă. Plecând de la premiza că orice cetățean responsabil trebuie să fie informat complet și imparțial, vom propune propria noastră viziune, pe cât omenește posibil obiectivă. Oamenii vor alege singuri, după propriile lor analize și păreri, iar ceea ce vor alege în următorii doi ani probabil că le va determina viața nu doar pe următorii patru ani, ci mai mult. Iată de ce este cu atât mai de actualitate o informare corectă.

Pe plan internațional, SUA își redirecționează toată atenția și își concentrează toate forțele de la Atlantic spre Pacific. Războiul de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei a încetinit doar această redirecționare. Care va fi însă reluată în viteză odată ce Rusia va pierde războiul. (Despre implicațiile acestui război asupra R. Moldova, într-un episod viitor). Această schimbare de accent a început, declarativ și conceptual, încă din timpul președinției lui Obama, apoi a căpătat nuanțe mai accentuate în perioada președintelui Trump, pentru ca acum președintele Biden să încerce, pentru prima dată concret, o îndiguire a Chinei comuniste. (Mai există și o altă Chină, cea capitalistă și aliată Americii, dar retrasă în insula Taiwan). Pentru că este indubitabil că, în secolul XXI, ciocnirea titanilor (fie ea rece sau fierbinte) va fi între Washington și Beijing. În acest context, Europa și zona Intermarium (spațiul dintre Mările Baltică, Neagră și Adriatică) devin un teatru secundar de operațiuni. Nu lipsit cu totul de importanță, dar o importanță secundară față de zona Asia – Pacific.

Pentru îndiguirea Chinei („containment”), America are nevoie de aliați. Iar aceștia, în mod natural, îi sunt cei care fac deja parte din „lumea Occidentală”. Din Irlanda și Marea Britanie, prin Polonia și România, ajungând până la Australia și Noua Zeelandă. Cei pe care Washingtonul îi vrea alături sunt, în majoritate, membri ai OECD, NATO și UE. În spațiul nostru de interes, așadar, avem zona de est a Occidentului, din Finlanda și Țările Baltice până în România și Bulgaria. Avem apoi o zonă încă neașezată geopolitic, inclusă de UE în ceea ce se cheamă Parteneriatul Estic. Și avem apoi, mai la est, Rusia agresoare și militaristă. Ea însăși putând fi socotită ca un buffer-zone (zonă tampon) între colosul chinez și Europa. Ceea ce a făcut președintele Biden înainte de declanșarea războiului a fost de a da un nou semnal că America se întoarce spre aliații săi, dar asta pentru a da un răspuns unitar și eficient Chinei în primul rând, nu Rusiei. Biden suspendase orice sancțiune americană la terminarea construcției conductei de gaze Nord Stram II (ca un favor făcut Berlinului, dar și Rusiei, prin ricoșeu), dar a cerut – și a obținut – în schimb neratificarea Acordului Cuprinzător de Investiții dintre UE și China. În acest joc, victimă colaterală risca să cadă Ucraina, care astfel ar fi pierdut și dramul de influență pe care îl mai avea în Europa, odată cu închiderea conductelor de gaze Soyuz și Drujba. Așa încât sabotarea Nord Stream II, oricine ar fi comisionat-o, nu a putut decât să ajute de facto Kievul.

În acest context, și pentru a încerca să descifrăm ce se poate întâmpla cu țările Parteneriatului Estic (PaE), să încercăm mai întâi să vedem unde se situează Rusia pe această tablă de șah. Rusia a fost o mare putere mondială până în 1991, sub forma comunistă a URSS-ului. Odată cu prăbușirea ei și venirea la putere a lui Boris Yeltsin, aceasta a degradat în plutonul doi: cel de putere regională cu ambiții globale. Epoca Putin a însemnat o revigorare și o încercare de revenire a Moscovei în prim-plan. Și a și reușit, din punct de vedere militar, în prima fază. Războaiele câștigate în Cecenia și Georgia, anexarea Crimeei, intervenția în Siria și, mascată, în Donbas și Libia, au însemnat recâștigarea încrederii și mândriei pierdute oarecum după 1990. Între timp, numărul trupelor a crescut, înarmarea Rusiei a reînceput, tehnologia militară modernă a reapărut în rândul forțelor armate. Sigur, Moscova e departe de performanțele tehnologice și de experiența militară a țărilor NATO (mai ales ale SUA). Și toate acestea, pe fondul vinovatei neintervenții a Occidentului. Lucrurile s-au schimbat dramatic însă după 24 februarie 2022, iar la sfârșitul (apropiat) al războiului, Rusia va ieși extrem de șifonată. Asta, dacă nu cumva vom vorbi de mai multe Rusii... Din punct de vedere economic, Rusia rămâne un uriaș cu picioare de lut. La a cărei slăbiciune contribuie, în grade diferite, și sancțiunile interneționale la care este supusă (ca și Bielorusia). Pe de altă parte, apropierea Rusiei de China, observabilă cu ochiul liber în ultimele două decenii, accentuată apăsat în ultimul an jumate, trebuie privită cu precauție. Chiar dacă ambele state sunt regimuri autoritare, incompatibile în forma actuală cu principiile libertății, democrației și drepturilor omului, nu se poate totuși vorbi de o prietenie dezinteresată între Moscova și Beijing (așa ceva nu a existat nici în perioada comunistă). Situația Rusiei este într-adevăr ingrată, dar și-a făcut-o cu mâna ei: o prea mare apropiere față de comuniștii chinezi ar duce la o îmbrățișare sufocantă atât militar, cât și economic. Pe de altă parte, Rusia nu are încotro decât să-și joace cartea chineză. Cu final incert...

Granița terestră dintre Rusia și China măsoară 3 645 de kilometri. China, o țară sub o presiune demografică imensă – 1.455.800.000 de locuitori – are la nord o Siberie (încă) rusească ce are o populație de maximum 30.000.000 de locuitori. La care se adaugă câteva sute de mii de chinezi stabiliți, mai mult sau mai puțin ilegal, în sudul Siberiei, la nord de granița sino-rusă. Unele surse rusești vorbesc chiar de două până la cinci milioane de chinezi – cifră, probabil, exagerată. Deocamdată. Cert este că însuși președintele Putin spunea, încă de prin 2006: „Dacă nu vom lua măsuri practice pentru a avansa cât mai curând în Orientul Îndepărtat, atunci, peste câteva decenii, populația rusă (de acolo) va vorbi chineză, japoneză și coreeană”. Să adăugăm, sub beneficiu de inventar, că există largi teritorii în estul Siberiei pe care Rusia le-a anexat, cândva, de la China: de exemplu, întregul teritoriu Amur (inclusiv actualul Vladivostock), ocupate de Moscova în urma unor tratate inegale impuse Chinei imperiale în 1858 - 1860. Chinezii nu sunt genul care uită ușor.

Avem așadar o Rusie din ce în ce mai slabă militar, cu o economie la fel de slabă, sub un regim autoritar, prinsă între o Chină în plină expansiune și cu un potențial imens și o Europă parte a lumii occidentale, prea pretențioasă și sofisticată pentru gustul și capacitățile Moscovei. Desigur, Vladimir Putin joacă, cel puțin aparent, cartea prieteniei chineze – asta și ca măsură de echilibrare a balanței internaționale de forțe. Pe de altă parte, odată cu întărirea și mai accentuată a Chinei, nu este deloc exclus să vedem o piruetă rusească spre Washington, odată ce Moscova va pierde războiul din Ucraina și regimul Putin se va prăbuși. Ar fi, în oglindă, jocul făcut de America în 1971 – 1972, când a curtat și a sprijinit masiv Beijingul pentru a îngrădi URSS. Ceea ce, în final, i-a reușit. Acum ar fi același joc, cu aceiași actori, doar că în sens invers. Pentru aceasta, relațiile Moscovei cu Occidentul ar trebui să se normalizeze. Dar acest lucru este imposibil fără retragerea ocupanților ruși din Ucraina, fără condamnarea regimului Putin, fără democratizarea Rusiei. Procesul acesta a început deja, dar va mai lua ceva timp desăvârșirea lui.

Undeva, la margini de blocuri geopolitice, prinsă între Ucraina și România, între Est și Vest, abia ivindu-se pe o hartă la scară mare, se află o țărișoară: Republica Moldova. Cu o populație din ce în ce mai împuținată și mai îmbătrânită, cu o economie preponderent agrară, de subzistență, cu o clasă politică lacomă, infatuată și de calitate îndoielnică (cu rare excepții). Adevăratul risc al R. Moldova este dincolo de micile certuri dintre unii și alții de aici. Riscul este ca, așa cum s-a zbătut între Orient și Occident timp de 30 de ani, tot așa să se zbată timp de alți 30. Următoarele alegeri nu prevestesc din păcate nimic bun pentru cursul european. Între timp, economia nu va înflori – nu există bazele reale pentru așa ceva - , republica se va depopula într-un ritm și mai alert, furturile din ceea ce va mai reprezenta puțina bogăție a țării vor continua. Actorii se vor schimba, desigur. Dar vechile obiceiuri și apucături vor rămâne aceleași. Republica Moldova nu va fi o Elveție a Estului, care să sugă de la două vaci (nu a fost cu adevărat nici până acum). Dar, mai ales dacă peste doi ani alți actori vor veni la conducere, atunci statul va rămâne în același purgatoriu gri și trist în care nu-ți vine nici să mori, nici să trăiești. Aceasta este perspectiva oricărei țări mici dintr-o zonă-tampon. Iar mari adunări populare, pline de efuziune patriotică și de discursuri mai mult sau mai puțin inspirate sunt, ca în matematică, o condiție necesară, dar nu suficientă. Greul, transpirația, munca asiduă abia acum încep. Va avea cine să le ducă la îndeplinire pe fondul lipsei acute de profesioniști? Vom vedea ce implicații are războiul din Ucraina și care sunt șansele de integrare a R. Moldova, ca și pericolele acestui drum, în episodul viitor.