Cazimir Țino // România și R. Moldova

Sine ira et studio

Pe fondul războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina și al consecințelor acestuia asupra Europei, s-au întețit dezbaterile despre relațiile dintre România și Republica Moldova. Valul de refugiați ucraineni s-a îndreptat spre Vest, ajungând sau trecând și prin Basarabia, respectiv România. Necesitatea ajutorului militar din partea țărilor NATO – și nu numai – pentru apărarea Ucrainei de agresiunea rusă a devenit o realitate la care a răspuns și Bucureștiul. În sens invers, s-au creat culoare de trecere pentru exportul cerealelor ucrainene. Inclusiv prin R. Moldova și România. Ca să nu mai vorbim de criza carburanților, a gazului natural și a curentului electric, toate acestea afectând, în măsuri diferite, ambele maluri ale Prutului. În fine, toate aceste noi realități a făcut ca atât la Chișinău, cât și la București să se vorbească, parcă mai intens ca nicicând în ultimii ani, despre o posibilă reUnire a României cu (ceea ce a mai rămas din) Basarabia, adică actuala Republică Moldova.

Tot pe acest fond al războiului și al îngreunării excesive a vieții românilor basarabeni au apărut și voci care fie se opun fățiș reUnirii, fie cer întreruperea imediată a oricărui ajutor românesc pentru Republica Moldova. Dacă în privința oponenților asumați ai reUnirii lucrurile sunt clare și, deci, orice explicație devine inutilă, cu ceilalți lucrurile nu stau la fel. De peste 30 de ani, românii și România ajută Republica Moldova și pe românii basarabeni. Uneori mai apăsat și mai cu dare de mână, alteori mai discret, poate mai cu zgârcenie. Și asta indiferent de cine a fost la putere la București sau la Chișinău. Pentru că, place sau nu, majoritatea dintre români îi consideră pe moldoveni parte din același neam românesc, deci frați. Și pe frate îl ajuți, cum și cât poți. Chiar și atunci când nu înțelegi sau nu ești de acord cu toate acțiunile lui. Sau, la rigoare, chiar când ești supărat pe el și nu te lasă totuși inima să-l vezi suferind sau în nevoi.

Guvernul de la București a ajutat Chișinăul chiar și pe timpul comunistului Voronin. Nu mai vorbim mai târziu, sub Filat, Plahotniuc, Chicu sau Gavrilița. Prostia pe care a tot făcut-o Bucureștiul a fost aceea că nu a avut niște condiții minime, de bun-simț. Și că nu a dezvoltat niște mecanisme de urmărire a felului în care sunt cheltuiți banii oferiți – ca să se evite sifonările și ocolirea legilor. Asta este ceea ce i se poate reproșa Bucureștiului, nu faptul în sine că ajutăm.

Acum, dacă – prin absurd – de mâine Guvernul român ar opri orice ajutoare date Guvernului moldovean, asta ar fi o eroare colosală. Ar avea cel puțin trei consecințe dezastruoase:

1.O aruncare completă a R. Moldova în brațele Moscovei. Căreia i s-ar ridica mingea la fileu și care și-ar freca mâinile de bucurie. Rusia ar spune, pe toate canalele sale, că iată! Aceștia sunt adevărații frați ai moldovenilor, românii care îi lasă la greu, în toiul iernii? Care nu mai vor să știe de „frații” lor când aceștia abia mai fac față crizei de gaze, de electricitate, de lichidități? Și atunci Moscova, cu perfidia-i bine cunoscută, ar scoate din joben fel de fel de promisiuni – ca cea, de exemplu, cu creditul de 200 de milioane, promis repetat, niciodată livrat. Pe drept cuvânt, rusofilii s-ar bucura de așa prostie monumentală din partea românilor. Dar ar fi și mulți oameni obișnuiți, de bună-credință, care s-ar lăsa influențați de așa propagandă. Și asta exact acum când, cu mult efort, procentul unioniștilor este undeva spre 40%, spre deosebire de acum 10 – 15 ani, când abia dacă tindea spre un 10%. Așa încât mă întreb și vă întreb: cui i-ar sluji o asemenea decizie nătângă a României?

2.Odată cu o astfel de ipotetică stopare a ajutorului, România și-ar pierde orice urmă de influență în Republica Moldova (nu că ar avea una puternică acum...). Atât la nivelul structurilor oficiale, cât și în spațiul informațional (ca să nu zic dezinformațional) moldovenesc, dominat încă de mass-media de limbă și/sau de influență rusă. Ceea ce cu greu moldovenii au reușit să-și construiască în ultimii ani în media națională ar fi probabil anihilat de neprietenii lor, în dauna libertății presei și a unui jurnalism echidistant și liber de pârghiile politice. România ar deveni astfel la fel de relevantă pentru Moldova ca și Paraguay sau Myanmar. Din nou, aceeași întrebare: qui prodest?

3.În sfârșit, cei care ar avea de suferit nu ar fi cei de la conducerea de azi (sau de mâine) a republicii Moldova, ci oamenii simpli. Majoritatea fondurilor și a ajutoarelor fel de fel care au venit în ultimele decenii din România au avut ca ultimi beneficiari, direct sau indirect, pe cetățenii moldoveni. Că vorbim de construcția de grădinițe, de donația de microbuze școlare, de ajutoare medicale în pandemie sau că discutăm despre ajutoarele în motorină, curent electric la preț preferențial, sau bani pentru susținerea bugetului de stat al R. Moldovs (și care se duc și în salarii, pensii sau subvenții la facturile moldovenilor) – toate acestea au fost în sprijinul ultim al oamenilor acestui stat. Odată ce s-ar sista aceste ajutoare, ar fi mai greu nu pentru cei care conduc acum Republica Moldova, ci pentru cei simpli, obișnuiți și săraci. Adică, majoritatea.

Să nu confundăm, deci, conducătorii vremelnici de pe malul Bâcului sau Dâmboviței cu poporul român, în întregul lui: de la stânga și de la dreapta Prutului. Mai mult: sunt voci – minoritare! – în România care găsesc nod în papură spre a întoarce spatele moldovenilor. Ba că votează cu forțele proruse, ba că nu se simt sau nu se cred români, ba că cer cetățenie română doar ca să poată călători și munci liber în Vest. Să ne lămurim odată pentru totdeauna: în actuala Republică Moldova, populația este românofonă în proporție de 82,2%. În Transnistria, 32% sunt români. Peste 1 milion sunt și cetățeni români cu acte în regulă! De la alegerile din iulie 2009 și până la ultimele, din iulie 2021, partidele cu orientare proeuropeană au câștigat mereu. Segmentul nostalgicilor rusofoni și rusofili se subțiază de la o competiție electorală la alta. Și, cel mai important, proporția celor care, autoidentificându-se români, optează pentru reUnirea cu România crește pe zi ce trece. De la doar 8% în 2001, la aproape 40% în prezent. Și probabil chiar peste, dacă i-am socoti și pe românii basarabeni din străinătate! Această creștere se datorează, printre altele, și zecilor de mii de elevi, studenți, masteranzi sau doctoranzi cărora statul român le-a oferit de-a lungul anilor burse de studii în România. A le tăia tot ajutorul românilor de peste Prut înseamnă și a arunca la coș tot ceea ce s-a făcut până acum, cu atâta trudă și răbdare, în circa 30 de ani. Inclusiv – sau poate mai ales! – în domeniul educației! Vă întreb din nou: cine s-ar bucura de așa o pleașcă oferită Moscovei și agenților ei de aici, din Republica Moldova?

Ideea nu este de a le tăia ajutoarele. Ceea ce poate fi și trebuie făcut este de a implementa un mecanism suplu și eficient de verificare a fluxurilor financiare care curg de la București spre Chișinău. Ca să nu poată fi sifonate sau deturnate fondurile. În plus, ceea ce România poate impune Republicii Moldova, este o transparență totală asupra acestor ajutoare, cu publicitatea largă aferentă. Ca să nu se repete povestea, de exemplu, din Comrat, în care Guvernul român ridică o aripă nouă a Liceului „Mihai Eminescu”, pe banii lui (nerambursabili!), iar Irina Vlah, bașkanul de la Comrat, tace mâlc despre asta! În fine, ar fi necesar și un mecanism comun de verificare a corectitudinii licitațiilor organizate de Chișinău. Ar face bine „schemelor” – cum (nu) s-a întâmplat, din păcate, cu tenderul de construcție a liniei electrice Isaccea – Vulcănești – Chișinău. Chișinăul cerea cu câțiva ani în urmă aplicarea principiului „more for more”. România ar trebui să fie prima care să achieseze la aceasta, mărind substanțial ajutoarele către cei pe care îi socotește, pe bună dreptate, frații români de peste Prut.

Apropo: copilul, chiar și când greșește, tot copilul tău rămâne. O mamă nu-și alungă pruncul fiindcă acesta s-a jucat afară pe maidan, un timp, cu golanii. România să nu (mai) fie o mamă rea!

Cazimir Țino este antreprenor și investitor în Republica Moldova, fost manager al unor companii private străine. Este specializat în Asistență Socială, licențiat în Drept, pasionat de istorie, geografie, politologie, teologie, demografie. Aromân, brăilean, monarhist, liberal-conservator, creștin-ortodox.