Cazimir Țino // Purgatoriul Republicii Moldova

Sine ira et studio

În lumea catolică, purgatoriul – apărut ca și concept teologic al Apusului după anul 600 – desemnează un loc de curățare (fie prin foc, fie prin gheață și frig) al sufletelor păcătoase, înainte de a intra în rai. Un loc intermediar așadar, între chinurile veșnice ale iadului și viața eternă și fericită a paradisului. Ortodoxia consideră doctrina purgatoriului o erezie a Apusului printre multe altele.

Mutatis mutandis, cam aceasta este, în linii generale, starea R. Moldova din 1990 și până acum. Pendulând între două lumi – cea a civilizației occidentale de la care a fost ruptă în 1940/1944 și cea sovietică/rusă. Marea diferență de concept între românii din România și românii din Basarabia, după 1990, a fost aceea că primii, indiferent de simpatiile lor politice, au tins și au impus readucerea țării în lumea din care au fost smulși prin forță de rușii bolșevici după cel de-al II-lea Război Mondial. Ceea ce s-a și formalizat prin Declarația de la Snagov din 21 iunie 1995 privind integrarea României în NATO și în UE. Iar mai apoi, prin aderarea la NATO în 2004, respectiv în UE în 2007. Pe câtă vreme în R. Moldova, începând încă din 1988/1990, s-a săpat din păcate o falie societală, între cei neinfestați de propaganda comunistă/rusească, pe de o parte, și cei nostalgici pe de alta – fie victime colaterale ale unei nesfârșite tranziții, fie vechii beneficiari ai regimului comunist. Pe de o parte, această falie subzistă și astăzi. Și este dublată de mentalul colectiv și opțiunile politice ale multor cetățeni moldoveni din stânga Nistrului, versus diaspora basarabeană din Vest, de peste un milion de oameni. Pe de altă parte, din 1990 și până acum, în pofida tuturor poticnirilor și accidentelor (geo)politice, ecartul dintre aceste două tendințe s-a modificat. Se observă la fiecare alegeri electorale, la fiecare sondaj de opinie, că procentul celor ce se desprind de trecut și privesc mai ales spre libertate, democrație și prosperitate crește încet, dar constant. Exemplu concret: prin anul 2000 procentul unioniștilor abia dacă se apropia de 10%. Astăzi, el sare de 40%, fără să se ia în considerare și votul diasporei! Desigur, „mai e mult până departe”, dar direcția este îmbucurătoare.

Spuneam anterior că, în loc ca Transnistria să fie reintegrată R. Moldova, mai curând aceasta din urmă s-a lăsat transnistrizată sub multe aspecte. Totuși, acest fenomen poate fi reversibil. În prezent, R. Moldova face parte (sau aspiră) atât la structuri occidentale/europene, cât și la unele ce țin de zona eurasiatică/russkii mir. Ceea ce este, să recunoaștem, o realitate de tip schizoid.

Să le luăm pe rând:

R. Moldova a aderat la Comunitatea Statelor Independente (CSI), urmașa URSS-ului, în aprilie 1994 (din inițiativa agrarienilor la putere atunci). Să menționăm că fostele „republici unionale”, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Ucraina și Turkmenistan nu (mai) fac parte din CSI. Tot în aprilie, dar în 2017, președintele socialist Igor Dodon a băgat R. Moldova pe ușa din dos a Uniunii Economice Eurasiatice (UEE), în calitate de stat-observator. Actuala putere proeuropeană NU a retras încă R. Moldova din UEE. Cât despre CSI, abia la începutul acestui an Chișinăul s-a retras din Adunarea Parlamentară, respectiv și-a suspendat de facto participarea la structurile acestei organizații. Așadar, o retragere „moale” și incompletă. O jumătate de măsură numai. Teamă? Lipsă de viziune? Sindromul Stockholm? Să adăugăm la acestea și existența autonomiilor teritoriale pe criterii etnice (Găgăuzia, Transnistria) în corelare cu lipsa caracterului național al statului, în Constituția sa. Plus prezența trupelor de ocupație rusești pe 13% din R. Moldova. Și vom înțelege atunci de ce modelul cipriot de integrare nu se poate multiplica și cu Basarabia. Nici măcar parțial. În pofida vorbelor frumoase spuse în ocazii oficiale de diferiți demnitari de la Bruxelles. Desigur, timpul va arăta cine și la ce a avut dreptate.

În partea opusă, cea a integrării graduale în structurile euroatlantice, vom reaminti următoarele: În 2014, R. Moldova scapă de obligativitatea vizelor pentru călătorii în Occident și tot atunci se semnează și Tratatul de Asociere UE – R. Moldova. Acesta va intra în vigoare complet și definitiv în 2016. În 2020, R. Moldova aderă la Spațiul Aerian Comun (dintre UE și R. Moldova). Tot în acel an, R. Moldova semnează cu Marea Britanie un Acord de Parteneriat Strategic, Comerț și Cooperare. În 2022, R. Moldova depune oficial cererea de aderare la UE, urmată de primirea statutului de stat-candidat. În 2023, R. Moldova a semnat și Acordul de Comerț Liber cu Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS). Urmează recomandarea Comisiei Europene privind începerea negocierilor de aderare, urmată de stabilirea datei de începere ale acestora, de către Consiliul European (decizie ce va trebui luată cu unanimitate de voturi ale celor 27 de state membre). Autoritățile de la Chișinău speră ca acestea să înceapă până la sfârșitul anului în curs. Deși la prima evaluare a progreselor, UE a constatat că R. Moldova a îndeplinit doar trei din nouă condiții. Desigur, până în octombrie mai e timp...

În privința scutului de securitate oferit de NATO situația este și mai precară. O majoritate (încă) a populației nu vrea să audă de Alianța Nord-Atlantică, de frică de a nu fi ocupați de... americani. În schimb, ocupația rusă în stânga Nistrului nu pare să le ridice acestora nicio problemă morală sau de altă natură. Iar neutralitatea republicii, înscrisă pompos în Constituție, nu rămâne decât o glumă nesărată, devreme ce această neutralitate nu este garantată în niciun fel pe plan internațional. R. Moldova a aderat la Parteneriatul (NATO) pentru Pace în 1994. În 2006, Chișinăul a inițiat un Plan de Acțiune Individual pentru Parteneriat cu Alianța. Iar la finele lui 2017, aproape pe furiș, Chișinăul a permis deschiderea unui Oficiu de Legătură al NATO în R. Moldova. R. Moldova ar putea și ar trebui să înceapă un dialog intensificat cu NATO, similar celor pe care le au Ucraina (din 2005), Georgia (din 2006) și Bosnia – Herțegovina (din 2008). Mai mult, ar putea să solicite un statut de observator al Asociației Chartei Adriatice, similar celui al Serbiei și Kosovo. Toate aceste acțiuni nu ar interfera cu statutul R. Moldova de neutralitate, chiar dacă aceasta este pur formală și doar declarativă.

În privința problemelor structurale interne, gen Transnistria sau alte zone cu potențial separatist, ideea existenței unei presupuse „partide a păcii” la Tiraspol este o mare naivitate – pentru a folosi un eufemism. Nu există nicio partidă a păcii dincolo de Nistru, după cum nu există niciun pericol de război al autorităților constituționale la adresa celor rusești de acolo. Singurul pericol real constă în „înfrățirea” celor două maluri în jurul unor interese economice private de factură criminală, la care s-au îndulcit mulți decidenți de la Chișinău și din Tiraspol din ultimii 30 de ani. Așa încât soluțiile zise pașnice sau războinice sunt la fel de false, deopotrivă. Cu legea ați încercat? Soluțiile nu pot fi decât cele legale, prevăzute de normele de drept ale autorităților de la Chișinău. Dura lex, sed lex! Iar când legea nu este respectată de bunăvoie, statul o poate impune asupra celor ce o încalcă, chiar și aplicând forța sa coercitivă. Una dintre concluzii ar fi aceea că legile din R. Moldova, mai ales în noul context regional, trebuie adaptate realităților actuale în rapidă schimbare. Ca și aspirațiilor din ce în ce mai emancipate ale unor generații noi, fără tarele mentalității sovietice. Și, cum peștele de la cap se împute, necesitatea primă o reprezintă o nouă Constituție. Mai ales în următorii doi ani, aproape sufocați de alegeri. De aici se poate clădi pe tărâm bun, ferm. Altfel, vom avea în cel mai bun caz cârpeli peste cârpeli. Vom analiza această variantă, a unor alegeri constituante și a provocărilor cărora ar trebui să le răspundă, în episodul următor.

Până atunci, să constatăm, nedumeriți, că într-un popor majoritar ortodox cum este poporul român din Basarabia, ideea petrecerii timpului în purgatoriu, chiar dacă doar politico-economic, este curios de persistentă. Deși acest limb atârnat între două lumi ar putea rapid să fie sărit, evitat, anihilat. Însă până și evreii au rătăcit în deșert vreme de 40 de ani. Au mai rămas 7...