Cazimir Țino // Proiectul de țară – ideile principale

Sine ira et studio

Definirea termenului

Este greu de dat o definiție definitivă a sintagmei proiect de țară. Pentru că aceasta poate cuprinde multe aspecte, de pe paliere diferite: de la planuri pe cât de ample, pe atât de vag-generale, până la acțiuni concrete care îmbracă forma indubitabilă a unui proiect, dar care cu greu ar putea fi numit „de țară”, chiar dacă autorii lui l-au botezat ca atare. Am îndrăzni să spunem că un proeict de țară este un plan concret de devenire a țării și a națiunii pe termen lung, care își asumă obiective strategice fundamentale, punând la baza acestora virtuțile de căpătâi, necesitățile juste și voințele cele mai stăruitoare, având drept scop obținerea celei mai înalte dezvoltări posibile a țării ca întreg și bunăstarea personală a cât mai multor cetățeni, la nivel individual. Desigur, definiția dată nu este definitivă, în schimb este perfectibilă.

Puțină istorie

În cursul Antichității și al Evului Mediu au existat diverse proiecte, majoritatea teoretice, câteva puse în practică, a ceea ce azi am putea numi proiect de țară. În zorii Modernității putem trece în revistă, pe această temă, gânditori precum Sir Thomas More cu a sa Utopia (1516), Tommaso Campanella cu a sa Cetatea Soarelui (1602), Sir Francis Bacon, cu a sa Noua Atlantidă (1626), Robert Owen, cu a sa O nouă viziune asupra societății (1813), Charles Fourier cu a sa Teorie a unității universale (1822-1823) (ultimii doi, precursori ai utopiei socialiste). Alte proiecte de țară, mai puțin universaliste, deci mai puțin ambițioase, au fost aplicate practic, cu rezultate variabile. Amintim în acest sens proiectul Statelor Unite ale Americii (1776 – până în prezent), pe cel al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (1918/1922 - 1991) sau pe cel al Statului Israel (Eretz Israel, 1903/1948 – până în prezent).

În spațiul românesc conceptul de proiect de țară nu este unul nou, doar că a fost folosit, până nu demult, sub forma sinonimului destin național. Primul astfel de proiect socotim că a fost cel al Domnitorului Mihai Viteazul (septembrie 1593 – august 1601), cel care a realizat prima unire politică a Țărilor Române (în iulie 1600: „Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”). Cele 12 puncte ale lui Mihai Viteazul adresate împăratului romano-german Rudolf al II-lea au fost, practic, primul model de țară și primul program politic românesc privind unitatea națională a tuturor românilor într-un singur stat. Mai aproape de modernitatea noastră, amintim și de proiectul unionist din 1806 al Domnitorului Constantin Ipsilanti (Domn al Moldovei, apoi al Țării Românești). Deși eșuat pe moment, acesta a luat în timp alte forme, până la împlinirea sa. Este urmat de prevederile Proclamației de la Padeș a lui Tudor Vladimirescu (ianuarie 1821), de Constituția Cărvunarilor (a comisului Ionică Tăutu, septembrie 1822), de documentele programatice ale Revoluției de la 1848 – 1849 din Moldova, Țara Românească și Transilvania.

În ciuda înăbușirii acestor revoluții, ideile lor de bază își vor găsi împlinirea începând cu 30 martie 1856, data înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii. Recuperarea parțială a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad, 1856), Adunările Ad-hoc din Moldova și Țara Românească (1857), prima Constituție modernă „concedată” nouă (Convenția de la Paris, 19 august 1858), Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859, sub Domnitorul moldovean Alexandru Ioan Cuza), unirea guvernamentală și administrativă a Principatelor (sub primul prim-ministru al României, conservatorul Barbu Catargiu, 22 ianuarie 1862), prima Constituție autohtonă modernă, precum și instituirea Dinastiei române (10 mai 1866, sub Carol I), proclamarea Independenței de Stat (10 mai 1877), recuperarea Dobrogei de Nord (prin Congresul de la Berlin, 13 iulie 1878), ridicarea României la rangul de Regat (10 mai 1881), câștigarea Dobrogei de Sud în urma Păcii de la București care încheia cel de-al Doilea Război Balcanic (10 august 1913), Tratatul de Alianță de la București între România și țările Antantei, care garantau României teritoriile etnic românești din Austro-Ungaria (17 august 1916), Marea Unire din 1918 (27 martie cu Basarabia, 28 noiembrie cu Bucovina, 1 decembrie cu Transilvania, Banatul de Est, Crișana de Est și Maramureșul de Sud), toate acestea încununate și pecetluite de prevederile Tratatului de Pace de la Saint-Germain-en-Laye cu privire la Bucovina (10 septembrie 1919), a celui de la Trianon cu privire la Transilvania (4 iunie 1920) și a celui de la Paris cu privire la Basarabia (28 octombrie 1920) se constituie în jaloanele unui adevărat proiect de țară, desfășurat cu obstinație până la desăvârșirea sa pe parcursul a 100 de ani.

De dragul acribiei istorice, trebuie să menționăm că un simulacru de proiect de țară, de esență comunistă – deci antinațională – a început a fi schițat de dictatorul Nicolae Ceaușescu în 1971, an în care se încheie și așa-numita „liberalizare” a regimului de la București. După o călătorie între 1 și 24 iunie în „țări frățești” din Asia (China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia), Ceaușescu impune o mini-revoluție culturală, de sorginte neostalinistă și de inspirație sino-coreeană, prin Tezele din 6 iulie. Este de fapt fundamentul unui anti-proiect de țară care, în numele unei industrializări forțate și a plății întregii datorii externe, întărește controlul absolut al Securității ceaușiste, înfometează și lasă în frig populația, raționalizează curentul electric, combustibilii, alimentele și alte bunuri de bază, demolează centrele istorice ale vechilor orașe precum și sate întregi (programul de „sistematizare teritorial-administrativă”), sluțește destine și deformează caractere (numărul trădătorilor colaboratori ai serviciilor secrete comuniste crescând exponențial în această perioadă). Deși tot acest coșmar distopic s-a sfârșit prin jertfa de sânge a tinerilor din 16-22 decembrie 1989, reverberații ale acestui „proiect comunist” s-au prelungit, sub regimul de „democrație originală” al lui Ion Iliescu, până în 1996/2004, cu rămășițe existente până în ziua de azi.

După 1989, un proiect de țară (după unii) sau doar o strategie națională (după alții) a constituit-o încercarea României de integrare în structurile euro-atlantice (Consiliul Europei în 1993, Alianța Nord-Atlantică în 2004, Uniunea Europeană în 2007, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – la care Bucureștiul și-a depus candidatura în 2014, iar din 25 ianuarie 2022 au început negocierile de aderare). Totuși, indiferent dacă integrarea o privim, din perspectivă românească, drept proiect de țară în sine sau doar ca strategie națională, drept scop în sine sau doar ca mijloc, este clar că aceasta încă nu este dusă până la capăt. În primul rând, datorită tristei realități că actuala clasă politică de după 1989 nu se ridică (cu 2-3 excepții) nici până la genunchiul broaștei față de generația care a clădit statul român modern – cea din perioada, oarecum convențională, 1820 – 1920. Și abia în al doilea rând datorită unor „prieteni” tradiționali ai noștri, cuibăriți de mult timp prin cotloanele puterii de la Viena, Budapesta sau Moscova. De exemplu, nedreptatea la care ne supune, cu tupeu, Austria față de intrarea în Schengen se suprapune, levantin, peste propriile noastre neputințe și greșeli. În fine, tot ad usum Delphini, să notăm în treacăt că Bucureștiul se screme de ani de zile să intre în ERM II, tot împingând exasperant data asumată a aderării la moneda unică Euro (mai întâi în 2013, apoi succesiv în 2015, 2019, 2020, 2022, 2024, 2026, 2027, 2028, 2029!). La fel stăm și cu intrarea în Uniunea Bancară Europeană, în Spațiul Schengen de liberă circulație, în programul american Visa Waiver, în proiectul epSOS (libera circulație și îngrijire medicală a pacienților în spațiul european), și exemplele ar putea continua. Despre un anumit Proiect de țară al președintelui Klaus Johannis, anunțat cu surle și trâmbițe în 29 septembrie 2016 și care are (a avut?) în componența sa specialiști de certă valoare, nu se mai aude nimic. Probabil că a sucombat cuminte, în liniște și discreție. Deși, poate pe moment este mai bine așa, decât să ființeze și să producă ororile unui alt proiect „grandios”, „România educată”... Cât despre Republica Moldova, sărăcuța de ea stă cumințică și sfioasă, neîndrăznind să propună un plan sau o schiță măcar a ceva atât de serios.

Dincolo de toate aceste prolegomene, să observăm că în devenirea noastră ca națiune din ultimii, să zicem, 200 de ani, la baza afirmării și creșterii noastre au stat aceste deziderate: unirea, independența, libertatea, credința, identitatea, democrația, dezvoltarea, securizarea, integrarea, meritocrația. Pe toate acestea le vom diseca, pe rând, în episoadele următoare.