Cazimir Țino // Națiunea și falsele ei sondaje

Sine ira et studio

În urmă cu câteva zile, în România a apărut un sondaj de opinie pe tema „Sentimentul unionist în România; anticipând viitorul”, dat publicității de către Grupul de Studii Socio-Comportamentale Avangarde. Rezultatele, seci, ar suna cam așa: 54% dintre cei 850 de subiecți intervievați telefonic nu cred că Republica Moldova ar trebui să se unească cu România (față de 33% care și-ar dori asta); în cazul unei invazii ruse în Basarabia, 56% ar fi împotriva sprijinirii Chișinăului cu trupe românești (față de 29% care ar sări, militar, în ajutor); despre percepția personală a românilor față de R. Moldova, 57% se declară neutri (față de 31% care o percep pozitiv) – și exemplele pot continua... Desigur, un tablou destul de trist din punct de vedere național și chiar și dintr-o perspectivă practică. Dacă tabloul ar fi unul real. Ceea ce, personal, mă îndoiesc. În ultimii 30 de ani, toate sondajele din România dădeau o opțiune unionistă de, în medie, 75% (+/- 5%). Este inexplicabil cum această tendință, constantă de-a lungul câtorva decenii, s-a prăbușit brusc cu peste 40%! Ceea ce mă face să cred că avem de-a face cu o crasă manipulare. Dar cui prodest?

Există în linii mari două tipuri de forțe care se opun unei abordări românești naționale (nu naționaliste!). În primul rând, mai vechii noștri neprieteni, cei din cauza cărora am rămas și fără o bună bucată de țară, și fără Rege, și cu „binefacerile” unui regim criminal pe cap, vreme de vreo 45 de ani. Cu agenți de influență și la est, și la vest de Prut (dar și în alte capitale occidentale), emisarii Kremlinului ne ademenesc cu bucăți din Ucraina care au făcut parte, până în 1940 - 1944 din Regatul României. Evident, nu pentru că brusc mor de grija noastră, a românilor, ci pentru a semăna confuzie, ură și zâzanie. Despre soarta acestor teritorii care ieri au fost românești, iar azi fac parte din Ucraina, am mai scris AICI.

Ciudat, însă, când se produce o cât de mică apropiere între București și Chișinău, lătrăii Kremlinului țipă ca din gură de șarpe ba că România este imperialistă, ba că actuala conducere a R. Moldova a abandonat țara cu totul Bucureștiului... Păi, tovarășilor, hotărâți-vă: fie Bucovina de Nord, Hotinul, Chilia, Cetatea Albă sunt, de drept, românești – și atunci, la fel, întreaga Republică Moldovă este de drept românească; fie Basarabia este „maldavană”, nu românească și atunci la fel și teritoriile enumerate mai sus, luate la pachet în ‘40/ ’44. Fie muriți de grija propășirii poporului român și atunci ia de înapoiați-ne Tezaurul României, ia de recunoașteți nulitatea de drept a Pactului Ribbentrop – Molotov, ia de retrăgeți-vă trupele de ocupație din stânga Nistrului, ia de dizolvați structura kaghebistă din R Moldova numită, perfid, „Mitropolia Chișinăului și a Întregii (!) Moldove”. Așa, ca să ne dați un semn și nouă de sinceritatea măriilor-voastre (vorba Poetului). Ori, creștinește, aveți decența (știu că cer mult!) să tăceți și să nu ne mai faceți rău.

Partea mai tristă este că sunt unii prin România, minoritari, dar excesiv de vocali, care țipă ba să nu îi mai ajutăm pe frații noștri basarabeni (ceea ce ar fi o aberantă catastrofă), ba că „nu e acum momentul” pentru reUnire (sunt efectiv sătul de această gogomănie, veche de 33 de ani!), ba că – iată, prin sondaje îndoielnice – „nu se mai vrea” reUnirea nici măcar la dreapta Prutului. Știți care este hârtia de turnesol pentru toți aceștia? Războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina. Dacă încep cu justificări de genul „da, dar și Ucraina...”, atunci este clar pe partitura cui joacă. Interesat sau nu. Nu au pic de claritate morală, confundă vesel agresorul cu victima, iar regulile Dreptului internațional sunt pentru ei facultative.

O altă abordare antinațională, de data aceasta pe filieră germană cu nuanțe neomarxiste, este cea care încearcă să reducă la tăcere națiunea etnică și să o înlocuiască cu o presupusă națiune nouă, anume civică. Nu ne mai leagă limba maternă, care este cea română. Nu ne mai leagă obiceiurile și tradițiile noastre. Nu trebuie să ne mai simțim legați de credința străbună. Ci să ne topim cu toții într-un melanj universal, în care particularitățile și caracteristicile noastre, ba chiar și caracterul nostru național devin afronturi pentru orice fel de minorități, reale sau inventate. Și, ca atare, trebuie dizolvate. Nu mai contează că granițele actuale ale R. Moldova, total nefirești, au fost trasate arbitrar de un satrap precum Stalin. Suntem cu toții moldoveni, doar pentru că, administrativ, deținem un pașaport cu stema Moldovei pe el.

Nu, domnilor! Etnicitatea unui popor este elementul principal care îl individualizează, îl distinge de celelalte popoare. Iar etnicitatea se determină, în primul rând (dar nu numai), de limba pe care o vorbește grupul respectiv. Limbă care este nu un construct teoretic, ci o realitate vie, măsurabilă, obiectivă. Iar limba vorbită la Chișinău, ca și la Bălți, Tighina, Orhei sau Ungheni este limba română. Mai nou și în chip oficial, declarat explicit și asumat legislativ. Iar ceea ce transformă un grup etnic din popor în națiune este conștiința națională. (Repet aici o observație a unui fapt curios și trist: în Constituția RM lipsește caracterul național al statului, ca atribut esențial al acestuia). Pe câtă vreme o presupusă „națiune civică”, în afară de artificialitatea unui asemenea construct, s-ar baza pe ce? Pe niște caracteristici pur administrative? Care ar fi miezul ei, esența ei tare? Doar un pașaport și atât? Atunci de ce să nu desenăm – eventual mereu și mereu – alte și alte granițe, de vreme ce etnia, limba, națiunea ar fi concepte perimate? Sau de ce să nu admitem și separarea unor teritorii aleatorii, după dorința acestora? Dacă nu mai suntem români, ci doar „civici”, atunci pentru ce să ne mai opunem, cu ce drept, secesiunii oricărei zone, autonomă sau nu?

Găselnița asta cu „națiunea civică moldovenească”, ce se opune, fără s-o declare, națiunii organice române, se disimulează în haina europenismului (prost înțeles), fluturând vocal dezideratul integrării europene. Să ne înțelegem: integrarea europeană a adus și încă mai aduce mai multe beneficii (României, de exemplu, dar nu numai) decât dezavantaje. Astăzi, țări din Est ca România sunt mult mai prospere decât dacă nu ar fi existat regulile legislației europene și fondurile enorme datorită cărora ne-am dezvoltat. Scutul NATO la care și România este parte ne scutește de coșmarul prin care trece acum Ucraina sau de tremuratul Chișinăului de o eventuală debarcare la Odesa. Nu este neapărat meritul nostru. Dar, mai împinși de la spate, mai ademeniți cu granturi și alte ajutoare, ne-am mișcat ceva mai repede și, cu siguranță, în direcția cea bună. Ceea ce nu este cazul cu Republica Moldova. Ce va fi în 2 - 3 ani, dacă se va schimba direcția, vectorul de dezvoltare, prin alegeri altminteri libere? În concluzie: integrare în UE și NATO, da! Dar acum, în siguranță, prin reUnirea cu Țara-mamă. Nu peste 30 de ani și nici atunci foarte sigur, după ce vor mai fi rămas aici doar o mână de oameni, sărăciți, bătrâni, dezamăgiți de tot și de toate. Și dacă tot vorbim (și) de bani și dezvoltare: RM nu poate trăi la nesfârșit din cerșit. Și nici autosuficientă nu este. Economic, acest stat nu este viabil. Dar marile fonduri nerambursabile, marile proiecte de dezvoltare – de toate acestea este nevoie aici și acum. Iată de ce, și din cauza aceasta printre multe altele, reUnirea este mai necesară ca oricând.

Integrarea europeană este necesară, dar nu este un scop în sine. Este un mijloc pentru un trai mai bun, în libertate, prosperitate și demnitate. Și în siguranță. Când oamenii de aici vor dori cu adevărat aceste lucruri, vor ști ce au de făcut. Până atunci, ne vom scoate ochii în piață, ba de 8 mai, ba de 9 mai, ba de 21 mai... Și cineva, în timpul ăsta, își va freca mâinile de satisfacție, pe principiul „învrăjbește-i, drace!”. Cât despre minusurile integrării (și remediile la acestea), în episodul următor.