Cazimir Țino // Incursiune în constituțiile Țărilor Române (III) - „Ce e de făcut?”

Sine ira et studio

În episoadele anterioare am arătat că ambele Constituții – ale României și ale Republicii Moldova – sunt legale, deci produc efecte juridice, dar nu sunt și legitime. Legalitatea și legitimitatea nu sunt sinonime. Întreaga Europă, dacă nu cumva întreaga lume, se află actualmente la încheierea unui ciclu istoric și în zorii unuia nou. România și R. Moldova nu fac excepție. Singularitatea tehnologică prezentă deja de trei ani, sumedenia de crize, cu ghilimele sau fără – pandemică, economică, climatică, războiul lumii noastre occidentale – cald cu Rusia sau rece cu China – fac ca lumea, în ansamblul ei, să fi ieșit din paradigma anilor 1990 – 2020. Iar realitățile lumii de atunci nu se vor mai întoarce... În marșul din ce în ce mai febril al mai marilor lumii (fie state supertehnologizate, corporații atotputernice sau organizații supra-naționale), nu mai e timp pentru cei mici, săraci și care nu înțeleg semnele vremurilor. Exemplu: unii se pregătesc să facă baze permanente pe Lună, să trimită primii oameni pe Marte, iar alții încă ocupă, medieval, teritorii străine și își încurajează soldații pe front cu „icoane” ale lui Putin... Oare, dintre aceștia, al cui va fi viitorul? (Întrebare retorică).

În privința României și a națiunii române, norocul care ne-a ajutat de atâtea ori în istorie a fost de partea noastră și de această dată. Suntem integrați Occidentului, căruia de fapt i-am aparținut întotdeauna. Politic, economic și militar. Desigur, mai sunt mulți pași de făcut până la o integrare deplină. Desigur, Occidentul de azi nu mai este cel din anii ’70, ’80, ’90, la care visam cu toții în zorii libertății noastre. Desigur, excesele neomarxiste din ultimii 20 - 30 de ani, noua poliție a gândirii și stupiditatea numită, emfatic, „corectitudine politică” nu cadrează cu idealul nostru vestic. Totuși, trăgând linie și socotind, aș zice că (încă) ne dă cu plus. Spre deosebire de celelalte țări din centrul Europei, într-un fel, România nu este încă o țară „terminată”. Suntem încă împărțiți în două. Ceea ce nu e normal. Și nici eficient. Actuala R. Moldova este singura realitate geopolitică pe harta Europei care se fundamentează pe acordul a doi dintre criminalii de seamă a epocii moderne. Mă refer la Pactul Ribbentrop – Molotov. Cum am mai demonstrat anterior, actuala Republică Moldova nu este moștenitoarea de drept a Moldovei medievale, ștefaniene, ci a RASSM bolșevică din 1924. Mai avem, așadar, multe de făcut.

Au fost, la stânga Prutului, în ultimii 33 de ani, multe partide sincer sau prefăcut unioniste. S-au auzit, la dreapta aceluiași Prut, în ultimii 33 de ani, multe voci politice care au susținut, din vârful buzelor, idealul secular al reîntregirii. Sunt în prezent, în Basarabia, forțe politice care susțin – cu temei - apropierea de facto a celor două state române, prin conceptul de „spații comune integrate”. Aceste spații româno-române integrate trebuie să aibă la bază, însă, principiile fundamentale de organizare statală și societală. Iar acestea sunt înseși locurile comune ale elementelor fundamentale care ne unesc. Și care ne determină viitorul. Deci, ale acelor prevederi de bază care formează, de regulă, miezul oricărei Constituții. Iată de ce un „spațiu comun constituțional” este absolut necesar.

În România anului 1991, puterea neocomunistă a lui Iliescu a impus pur și simplu o șmecherie juridică, prin referendumul constituțional din 8 decembrie. Acesta nu s-a referit la aprobarea – sau nu – a acceptării Constituției din 1923, cea care, de jure, era în vigoare. Nici nu a fost un referendum cu privire la forma de guvernământ. Lovitura de stat comunistă din 30 decembrie 1947 nu a fost validată nici măcar formal, până în ziua de azi, de niciun fel de referendum clar, explicit și în cunoștință de cauză. La fel, în Republica Moldova anului 1994, puterea neocomunistă a agrarienilor a apelat, la rândul ei, la același tip de șmecherie juridică, prin plebiscitul din 6 martie. Acesta nu s-a referit, clar, explicit și în cunoștință de cauză, la acceptarea Unirii de la 27 martie 1918 – de jure încă în vigoare -, sau la anularea hotărârilor Adunărilor Ad-Hoc din 1857 din Moldova. Dimpotrivă, s-a indus în mod perfid ideea că alegerea este între o Moldovă (de Est) independentă sau o continuare a ocupației sovietice în forma apartenenței în continuare la URSS.

Pe de altă parte, dacă actuala R. Moldova se revendică de la vechiul stat medieval al Moldovei, atunci ar trebui să emită pretenții de reîntregire cu restul Moldovei, adică a celei românești. Și dacă așa ar sta lucrurile, atunci la un viitor referendum despre independență sau reUnire, ar trebui chemați la urne nu doar actualii cetățeni ai R. Moldova, ci și acei cetățeni ai României care sunt originari din, ori locuiesc în ceea ce, colocvial, numim Moldova românească. Oare care ar fi rezultatul? Pe de altă parte, oricât de juste și legitime ar fi argumentele dreptului, acesta trebuie să țină seama, volens-nolens, și de realități. Căci dreptul este, în ultimă instanță, în slujba oamenilor. Decenii întregi de ocupație, privațiuni, conflicte, au schimbat întrucâtva mentalul colectiv – că ne place sau nu. Au știrbit, întrucâtva, din conștiința națională românească. Și acest lucru s-a petrecut și la est, și la vest de Prut – chiar dacă în forme diferite. Iată de ce, deși legile dreptului și ale istoriei ar trebui să spulbere nenorocita asta de graniță dintre noi – pe care o menținem și unii și alții, ca proștii – acest lucru nu se poate petrece nici de la sine, nici peste noapte. Pentru a încheia definitiv discuții și argumente nesfârșite despre reUnirea dintre România și republica Moldova, este necesară organizarea unor referendumuri corecte, explicite, bine pregătite, cu privire la reUnire, în ambele state românești.

Apoi, dacă rezultatul ar fi favorabil reUnirii (lucru despre care, personal, nu am ncio îndoială), ar mai trebui organizat și un alt referendum asupra formei de guvernământ. Câtă vreme acesta nu se va realiza, tot atâta vreme republicile – cele de la București sau Chișinău – vor fi la fel de ilegitime, nedemocratice în esența lor și demne de dispreț ca și până acum! În fapt, actualele nostre „republici” sunt, mutatis-mutandis, aceleași alcătuiri politice fanariote care, timp de un secol și mai bine, erau etalon de jaf, corupție și fiscalitate excesivă. Și firesc, de vreme ce domnitorii fanarioți nu aveau la dispoziție decât câțiva ani pentru a-și „recupera” investițiile în obținerea scaunului de domnie, plus „adaosul” lor comercial. Exact ca și președinții noștri actuali și „administrațiile” lor. Nimic nou sub soare! Să luăm aminte că cele mai libere și prospere țări din vestul Europei sunt încă monarhii constituționale (Marea Britanie, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Norvegia). Această caracteristică nu le face mai puțin moderne decât republici precum Ungaria, Serbia, Rusia sau Bielorusia... Nici mai puțin stabile politic decât Italia sau Grecia... Restaurații au mai fost și au avut drept consecință restabilirea drepturilor și libertăților cetățenești, ca și a liberei competiții economice. Vorbim, în ultimile decenii, de Spania, Cambodgia, Kuwait... Iar celor care cârcotesc spunând că, odată cu moartea Regelui Mihai I, Dinastia Română nu mai are reprezentanți, le amintim că în prezent există nu unul, dar cinci pretendenți Hohenzollerni la Tron. Să ne dea nouă bunul Dumnezeu mintea de a ne reașeza în matca monarhiei românești, căci cu siguranță nu vom duce lipsă de cap încoronat!

Putem deci vorbi de proiecte economice comune. De ajutoare unidirecționale de dezvoltare. De poduri între frați, la propriu și la figurat. De susținere pe planul diplomației internaționale. Toate acestea, ca și în matematică, condiții necesare, dar nu suficiente. Dar pentru a pune temelie bună, durabilă la țara noastră de mâine, trebuie să începem de la bază. Adică, de la principiile fundamentale ale întocmirii noastre naționale. Cu dreptate, în adevăr și reconciliindu-ne trecutul uneori dureros. În 2024, în România vor fi toate alegerile posibile (europene, locale, parlamentare, prezidențiale). La fel în Republica Moldova (locale în toamnă, prezidențiale în 2024, parlamentare în 2025). Așadar, o reașezare politică pentru următorii ani.

Nu ar fi deci potrivit ca, în urma acestor reașezări, ambele state să purceadă și la schițarea unui spațiu comun constituțional? Și care, printr-o Comisie comună, să redacteze proiectul unei noi Constituții pentru o țară nouă și reîntregită? O astfel de idee ar putea părea un vis frumos. Dar oare marile noastre figuri istorice nu au fost oare și ele întruchipate de niște visători? Care au crezut însă în visul lor și pe care l-au realizat. Și datorită cărora suntem noi astăzi aici. Istoria nu este făcută nici de lași, nici de mediocri, nici de mercantili. Ci de acei oameni mari, cu un pas înaintea timpului lor, în care ne place să ne regăsim. Și care au îndrăznit. Ne vom ridica, oare, la înățimea lor? Dacă da, avem încă un viitor. Dacă nu, măcar să nu mai avem tupeul să îi pomenim, ca niște ipocriți.