Cazimir Țino // Incursiune în constituțiile Țărilor Române (II) - România și Republica Moldova

Sine ira et studio

În România, după revolta populară anticomunistă din 16 – 22 decembrie 1989, s-au pus bazele unui regim nou, mai democratic, dar care a rămas încă mult timp sub semnul neocomunismului patronat și controlat de eșaloanele secundare din fostul partid comunist și fosta Securitate. La primele alegeri libere de după 1946, anume cele din „Duminica orbului” (20 mai 1990) au fost aleși: președintele țării - 85,07% l-au votat pe Ion Iliescu (șeful Frontului Salvării Naționale, fostul Partid Comunist Român), 10,64% pe Radu Câmpeanu (șeful Partidului istoric Național Liberal – care pe atunci încă era realmente liberal) și 4,29% pe Ion Rațiu (șeful Partidului, de asemenea istoric, Național Țărănesc - creștin și democrat) și 515 parlamentari (119 senatori și 396 de deputați). Aceștia, printr-o Comisie constituțională, au redactat un proiect de Constituție. Votat în ședința Adunării Constituante la 21 noiembrie 1991, cu 414 voturi pentru și 95 împotrivă, proiectul este aprobat și prin referendum, la 8 decembrie 1991 (77,3% pentru, 20,4% contra). Este data la care actuala Constituție a României intră în vigoare legal, dar ilegitim.

Reputatul constituționalist Eleodor Focșeneanu demonstrează magistral în a sa Istorie constituțională a României (1992, 1998, 2008) că, de jure, Constituția din 1991 nu a intrat niciodată în vigoare, întrucât:

·„au fost încălcate actele emise de Frontul Salvării Naționale în zilele Revoluției și anume Decretul-Lege nr.2/27 decembrie 1989 care stipula că „sunt și rămân desființate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial”, adică inclusiv Constituțiile din perioada comunistă, forma de guvernământ republicană și funcția de președinte al României;

·adoptarea „Constituției României din 1991” s-a făcut fără respectarea prevederilor legii anterioare (care, în momentul 1991, era Constituția României din 1923);

·au existat numeroase nereguli grave, consemnate oficial și pe deplin verificabile, în lucrările Adunării Constituante;

·Constituția României din 1991 nu a fost publicată în Monitorul Oficial, așa cum cerea legea (fusese publicat numai un proiect al său);

·Constituția postdecembristă a României nu a fost promulgată prin decretul șefului statului, așa cum cerea legea pentru intrarea sa în vigoare;

·prin Constituția din 1991 se continuau efectele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947 și organizarea ilegitimă a Republicii Populare Române, instalată de către comuniștii români și de către ocupanții sovietici, prin fraudă parlamentară, în seara aceleiași zile”.

Așadar, noua Constituție, deși net superioară celor comuniste, suferă de grave vicii – atât de fond, cât și de procedură. De la instaurarea regimului comunist în România și până în prezent, nu s-a organizat niciodată un referendum prin care poporul român să se pronunțe fără echivoc, în deplină cunoștință de cauză, pentru continuarea monarhiei constituționale sau pentru republică (fie ea prezidențială sau parlamentară). În anul 2003, Constituția actuală a fost amendată, pentru a corespunde noilor realități determinate de aderarea României la NATO și la UE. Aceasta, în urma unui referendum „tras de păr” pe parcursul a două zile (18 și 19 octombrie 2003) și plin de încălcări și erori voite, doar pentru a „trece” de pragul minim pentru validarea sa, anume de 50% + 1 din numărul total de alegători. Din cei prezenți, 89,70% au fost pentru, iar 8,81% au fost contra. Amendamentele au fost adoptate, cu o participare (probabil exagerată) de 55,7%.

O altă modificare constituțională a fost anvizajată prin referendumul din 22 noiembrie 2009. S-au prezentat la urne 50,95% din alegători, așadar referendumul a fost validat. 77,78% s-au pronunțat pentru un parlament unicameral (practic, pentru desființarea Senatului) și 88,84% s-au pronunțat pentru limitarea numărului de parlamentari la maximum 300. Deși referendumul a fost valid, deși ulterior PNL a introdus un proiect de lege pentru reducerea numărului de parlamentari, totuși până azi nu s-a schimbat nimic. Unul dintre efectele târzii ale democrației „originale” ale neocomuniștilor lui Iliescu... În 6 și 7 octombrie 2018 s-a desfășurat un alt referendum constituțional, de data aceasta pentru o definire mai exactă a familiei, în sensul înlocuirii sintagmei „între soți” cu cea „între un bărbat și o femeie”. Referendumul nu a fost validat, datorită neatingerii pragului minim de participare la vot – fiind prezenți doar 21,1% din electori. Dintre aceștia, 91,56% au votat pentru modificarea definiției familiei (peste 3,5 milioane de persoane), iar 6,47% au fost împotrivă. În sfârșit, ultimul referendum constituțional a avut loc în 26 mai 2019. A fost validat, 85,91% din electori fiind de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru faptele de corupție și 86,18% fiind de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională. Concret, însă, nu s-a schimbat nimic.

În privința Republicii Moldova, lucrurile au avut similitudinile lor cu situația din România. După proclamarea Independenței de stat (27 august 1991) și disoluția URSS (25 decembrie 1991), societatea română din Basarabia a început și ea un drum timid, uneori împleticit, de la totalitarismul sovietic bolșevic la democrație (chiar dacă imperfectă). La 27 februarie 1994 au avut loc alegeri parlamentare: a doua rundă de alegeri libere, după cele din februarie – martie 1990. Majoritatea mandatelor a fost câștigată de Partidul Democrat Agrar din Moldova (un fel de urmaș rural al PCUS), cu 43,18%, urmat de Blocul electoral al Partidului Socialist și al Mișcării „Unitate – Edinstvo” (stânga prorusă), respectiv Blocul Țăranilor și Intelectualilor cu 9,21% și Alianța Frontului Popular Creștin Democrat, cu 7,53%. Forțele politice antiromânești câștigând majoritatea mandatelor, au purces la redactarea unei noi Constituții. S-a înlocuit Imnul de Stat „Deșteaptă-te, române!” cu „Limba noastră”, s-a înlocuit limba oficială, româna – prevăzută în Declarația de Independență, cu așa-zisa limbă „moldovenească”, s-a declarat neutralitatea statului – deși nimeni din potențialii inamici nu au luat-o în serios. Practic, prin prevederile ei, Constituția agrarienilor a îndepărtat Basarabia de la idealul național al patrioților anilor ’80 – ’90, reUnirea, dar și de orice apropiere fundamentată juridic-constituțional de România.

Actuala Constituție a R. M. a fost amendată de 11 ori până acum(!), trecând în pas de tango de la republică prezidențială la republică parlamentară (teoretic) sau semiprezidențială (practic)... A fost aprobată în cadrul referendumului din 6 martie 1994, de 97,92% dintre votanți, la o prezență la vot de 75,1%. Au existat de atunci și trei referendumuri pe teme constituționale, în 1999, 2010 și 2019. Totuși, de la instaurarea regimului de ocupație sovietic (rus) și până în prezent, nu s-a organizat niciodată un referendum prin care poporul român din Basarabia să se pronunțe fără echivoc, în deplină cunoștință de cauză, pentru reUnificarea cu România sau împotriva ei. Dreptul forței nu poate prima niciodată asupra forței dreptului. Ceea ce face ca (și) Constituția Republicii Moldova să fie, asemenea Constituției României, legală, dar nu legitimă. În plus, spre deosebire de România care nu a admis, în pofida unor mari presiuni, recunoașterea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, R. M. a admis atât autonomia minorității etnice găgăuze, cât și – în principiu – autonomia zonei separatiste transnistrene. Și asta fiindcă, în Constituția sa, R. M. nu a înscris principiul caracterului național al statului...

Despre faimoasa vorbă al lui Cernîșevsky, Șto delati? în această situație - în episodul următor, ultim al acestei serii.