Cazimir Țino // Despărțirea de lumea rusă

Sine ira et studio

S-au împlinit, pe 23 iunie, 33 de ani de la declararea Suveranității de Stat a Republicii Moldova. A fost un prim pas necesar spre independență și reUnire. Un prim pas al evadării din lagărul sovietic, prin supremația legilor interne moldovenești asupra celor (încă) unionale. Dacă ar fi să facem o analiză SWOT a tot ceea ce a urmat în tot acest timp am observa că, chiar dacă la limită, oportunitățile atârnă mai greu în balanță decât minusurile. Mai simplu spus, cu toate tarele și poticnirile ei, „bilanțul contabil” al acestor 33 de ani ai istoriei noastre ne dă cu plus. Chiar dacă în această perioadă ritmul de dezvoltare a oricărei țări de la vest de Prut a fost unul mai alert. Chiar dacă RM a trebuit să facă față uneori unor crize și amenințări necunoscute chiar și în Balcani. Chiar dacă probitatea morală și calitatea profesională a mult prea multor politicieni, de ieri ca și de azi, lasă enorm de mult de dorit.

În tot acest timp trebuie să recunoaștem că a existat și încă există o masă critică de cetățeni moldoveni care au vibrat/vibrează mai mult la Kalinka decât la Oda Bucuriei. Nostalgici ai vremurilor sovietice, foști membri ai burgheziei roșii de dinainte de 1990 (aparatcici și kaghebiști), perdanți ai tranziției economice de la socialism la capitalism, „revoluționarii” roșii de profesie, bătrâni pensionari cu pensii nedrept calculate și care se lasă cumpărați ieftin, din disperare, și lista poate continua. Mulți dintre ei, deși nu exclusiv, rusofoni (fie etnici ruși, fie români, ucraineni, bulgari sau găgăuzi rusificați lingvistic și mental). Cei care, în general, s-au lăsat vrăjiți de narativul sovietic, ieri, sau rusesc, azi: limbă moldovenească distinctă, chipurile, de cea română, popor moldovenesc aproape slav, „înfrățit” cu cel rus, un creștinism „pravoslavnic” de inspirație moscovită în dauna trăsăturilor de cult autohtone, am zice ștefaniene etc.

Toți aceștia sunt cei care, prin alegerile lor - uneori sincere, de bună-credință, alteori direct și personal interesat de mărirea proprie a lor și a găștilor lor, au reprezentat o frână în evoluția firească a Basarabiei din ’89 – ’90 încoace. Sunt cei care, în general, au susținut falsa dihotomie român – moldovean, cei care au renunțat la imnul independenței „Deșteaptă-te, române!”, cei care au tocit covorul anticamerei Kremlinului ori de câte ori au avut ocazia. Cei care au devalizat miliarde din băncile locale, care au delapidat mii de firme, care au fost campionii evaziunii fiscale într-o țară și așa sărăcită la maximum. Pe scurt, iterațiile lor politice au îmbrăcat haine diverse, dar cu aceeași căptușeală prin interior. Indiferent că acestea s-au numit, ca vehicule politice, PCUS (bolșevic), PDAM, PCRM, PSRM, PDM, ȘOR, PN și lista poate continua și cu alte formațiuni mai mici. Este o realitate că, în RM, orice alegeri, de la cel mai mic sat până la cele prezidențiale, au o puternică componentă geopolitică. În loc ca Basarabia să își impună regula în Transnistria, s-a întâmplat invers: cumva, Basarabia însăși s-a transnistrizat. Și când te gândești că, odinioară, Occidentul începea la Nistru...

Urmează doi ani de foc pentru RM, cu trei rânduri de alegeri: locale în toamna acestui an, prezidențiale în toamna anului următor și parlamentare peste fix doi ani, în vara lui 2025. Vor fi, datorită contextului internațional și eforturilor de întărire a relației RM cu UE, cele mai politizate alegeri de până acum. Chiar dacă președinta actuală a țării ar fi vrut cu tot dinadinsul să joace pe o altă partitură decât cea geopolitică, anume pe ideea de națiune civică. Iaca, „nu s-a primit”. Mai mult decât oricând, este și va fi vorba de geopolitică. Am spune chiar că epicentrul ei, deși afectează întreaga Europă, este aici, de la Prut și până la Don. Și în acest context, poate incomod pentru unii, se situează și RM cu alegerile ei. Atât cele electorale, cât și cele geostrategice și de perspectivă. Într-un fel, aceste alegeri ale direcțiilor mari de dezvoltare vor trage ultima cortină peste lumea și timpul sovietic/rus din Republica Moldova.

Să explicăm: Rusia își cântă cântecul de lebădă. Adevărata Rusie, cea profundă, perenă, fascinantă, cea care a însemnat și cultură, și civilizație, și artă – atâta câtă a fost, dar a fost! – a murit asasinată la 1917. Au existat fără îndoială reverberații târzii, de valoare, atât în Leviathanul URSS-ului, cât mai ales în Emigrația Albă. Prinsă mai mereu între un Occident dezvoltat și democratic și chemarea unei Asii autocrate, Rusia a balansat permanent, înclinându-se mai ales spre cea din urmă variantă. Prin toată opereta jalnică de sâmbăta trecută, Putin a fost umilit – ca imagine și ca putere – în fața unei lumi întregi privind siderată cu pop-cornul la îndemână. Nici Prigojin nu a ieșit mai puțin șifonat. Aparent, cel care a marcat la puncte este Lukașenko, dictatorul unui stat-marionetă al Rusiei. Și, dacă adăugăm ieșirile unei bolnave psihic de la noi care s-a lăudat că ea stă în spatele „acordului” Prigojin – Putin – Lukașenko, vom avea imaginea teribilă a unei lumi cu adevărat bolnave. Dar, dincolo de filmul de 3 stele IMDB de sâmbătă, rămâne o realitate frustă: împăratul e gol! Și o lume întragă i-a văzut goliciunea. Amenințările demente cu distrugerea nucleară au ajuns la proporții biblice. Scizofrenia unui cler pretins creștin, care îndeamnă la masacrarea unui popor deopotrivă ortodox, este o performanță la care doar un Kiril putea ajunge.

Ucraina va câștiga războiul ei de eliberare. Este doar o chestiune de timp și de costuri. Din păcate, și de costuri în vieți umane. Lumea noastră se va reașeza și va reveni la normalitate, deși cu trăsături diferite față de cea veche, ante-pandemie și ante-război. NATO se va extinde în continuare, spre oftica disperată a pigmeilor (vezi Finlanda; se pregătește Suedia și Ucraina). La fel și UE. Rusia va decade până și din statutul actual de putere regională. Și va leșina cu totul în brațele Chinei comuniste, noul challenger al Americii. Dacă va începe un război civil – ceea ce este destul de probabil – grija noastră va fi legată de cine va avea acces la butonul nuclear. Iar grija rușilor ar putea fi în câte bucăți se va diviza „federația” și care vor fi acestea. Istoria este implacabilă. Și, uneori, are năravul de a se răzbuna. Este și nota distinctivă a vremurilor actuale, extrem de interesante, pe care le trăim. Un amănunt curios: la 16 iunie s-au împlinit fix 100 de ani de la ultima bătălie din Războiul Civil din Rusia: cea de la Ayan, al lui Anatolie Pepelyayev. Au urmat deci 100 de ani de jaf, distrugeri, subjugări și crime contra umanității, dar făcute toate în numele păcii, înfrățirii între popoare, egalității și progresului. Rezultatele le știm cu toții.

Și atunci, cum de mai putem da credit acestui nenorocit de „russkii mir”? Pe ce temei și cu ce perspective? Cum de în RM încă se traduc în rusă toate documentele oficiale și cu câte costuri enorme? În condițiile în care rusa nu a mai rămas, după 33 de ani, nici măcar „limbă de comunicare interetnică”, iar minoritatea rusă abia dacă ajunge la 4,06% din populația totală? Și, mai mult decât toate acestea, cum de este posibil ca oameni în general modești să se lase atât de ușor înșelați de propagandiștii plătiți ai Kremlinului? Întrebările pot fi retorice. Însă răspunsurile sunt concrete. Și ne vom ocupa de ele în curând. Până atunci, o sugestie celor ce azi conduc destinele acestor locuri: aveți curaj! Tăiați coada câinelui odată! Pe bucăți este mai dureros și vă va mușca.