Cazimir Țino // Basarabia - proiect de țară

Sine ira et studio

Basarabia, „lacrima neamului meu”, a avut ghinionul de a se afla la margine. De Moldovă, de imperii, de Românie. Cineva trebuia să trăiască și pe aceste meleaguri îndepărtate de orice „centru”, dar vai și amar de oamenii acestor locuri. Și aceste vieți chinuite, asupra cărora vicisitudinile istoriei și-au pus mai mereu și apăsat amprenta, continuă să nădăjduiască, pe de o parte, și să se iluzioneze, pe de alta. Sperând într-un trai mai bun, dar emigrând în proporții de exod; investind în afaceri și în proprietăți acasă, dar trimițându-și copiii la studii, la adăpost, în afară; încercând de-a lungul ciclurilor electorale toate variantele și combinațiile posibile, dar nevăzând soluția simplă, rapidă și la îndemână; depunând patos și sudoare pentru diferite forme de integrare în lumea civilizată și dezvoltată, dar confundând scopul cu mijloacele. Și am putea continua cu enumerarea multor altor paradoxuri...

S-a început bine și frumos, în ’87 – ’88 – ’89, dar Declarația de Independență i-a speriat pe dușmanii neamului nostru. Astfel încât s-au regrupat și și-au luat revanșa în 1994. Așa încât basarabenii au schimbat mai toate variantele spectrului politic, de la dreapta la stânga și înapoi. Am avut și guvernări frontiste, și comuniste. Și proruse, și proeuropene. Doar guvernare autentic proromână nu am avut, căci asta ar fi dus la dispariția acestui stat artificial format și la pierderea atâtor sinecuri și avantaje ale politicienilor locali. Deci, de toate pentru toți. Rezultatul? Din 4,5 milioane de locuitori în 1990, au mai rămas astăzi efectiv în țară 2,5 milioane. Din ce în ce mai în vârstă și din ce în ce mai nemulțumiți și mai nerăbdători. Ce s-ar întâmpla cu bugetul republicii, dacă nu ar intra în economie sumele enorme trimise din străinătate în RM de către basarabenii plecați în Europa? Ce s-ar întâmpla în sistemul energetic național, dacă România nu și-ar mai asuma obligațiile pe gaze, electricitate, motorină față de Chișinău? Ce s-ar alege de îndelung trâmbițata independență și suveranitate a Republicii Moldova, dacă peste noapte scutul ucrainean ar cădea, iar trupele Kremlinului ar apărea pe Nistru? Ar fi, fără acestea, RM sustenabilă? Evident, nu! Obiectiv și economic vorbind. Și atunci unde este, în realitatea de zi cu zi, independența acestui stat? Care i-ar fi perspectivele de dezvoltare și atractivitatea, atât pentru cei născuți aici, cât și pentru investitorii străini?

Republica Moldova, ca și România, traversează o criză profundă. Și, pe undeva este firesc, într-o perioadă globală de schimbare a paradigmei. Realitățile zilelor noastre se schimbă cu o viteză pe care mintea omenească nu mai reușește să și le însușească cum se cuvine (așa-numita singularitate tehnologică, în a cărei eră se pare că am intrat deja). Este clar că nu suntem încă pregătiți să-i facem față, iar orice întârziere a răspunsului provoacă consecințe ce cresc în progresie geometrică. Pur și simplu nu mai este timp pentru savante concepte ale „celei de-a treia căi” (nici cu Estul, nici cu Vestul), ale prefăcătoriei politice ori ale pseudo-soluțiilor izbăvitoare, care confundă (stupid-ingenuu sau vinovat-interesat) scopul cu mijloacele. Suntem într-al 11-lea ceas, iar fără o venire serioasă în fire chiar ne vom trezi, mâine, sclavi. Nu neapărat ai Americii, Europei sau Rusiei, ci ai acelor entități globale nestatale care, călcând uneori peste cadavre, își văd rece și tăios, fără sentimentalisme ieftine, de propriile interese. Sigur, ne putem revolta la bucătărie. Putem înfiera cu mânie proletară sau naționalistă „dușmanul” invizibil de azi. Îi putem înjura, la bar, pe ruși, pe americani sau pe gabonezi... Dar toate acestea nu vor rezolva nimic. Planeta nu se va opri din cauza umorilor și a neputințelor noastre provinciale. Și nici nu ne va plânge nimeni de milă, înduioșat de familiile care n-au cu ce să-și crească copiii, de bătrânii ce putrezesc prin sate-fantomă sau prin azile infecte, de viețile distruse de șomaj, droguri sau lipsa oricărei perspective. Să fim sinceri: nimănui nu-i pasă cu adevărat de noi, așa încât izbăvirea nu o putem afla la alții.

Doar singuri putem să ne ridicăm capul. Iar pentru asta avem nevoie de coloană vertebrală. Acea verticalitate pe care o admirăm la polonezi, baltici sau ucraineni. Orice pseudo-justificare ce începe cu „da, dar așa au fost vremurile” echivalează cu o slăbiciune vinovată și cu o cecitate istorică condamnabilă. Vremurile, în ciuda vorbelor mioriticului Miron Costin, sunt determinate tot de acțiunile oamenilor. Căci nu există cu adevărat o soartă implacabilă ce să ne reglementeze viața, orice am face. Destinul, dacă e să existe, este cel pe care – individual sau colectiv – suntem chemați să ni-l facem singuri. (Interesant cum, la un popor eminamente ortodox, conceptele de soartă, destin, fatalitate îmbracă forma unei implicite predestinări de sorginte mai ales calvinistă, pe linie augustiniană). De altfel, în momentele revoltelor noastre interioare cu tentă patriotardă, de obicei la un șpriț, la tăieri de panglici sau depuneri de flori, tare ne mai place să ne fălim cu de-alde Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Matei Corvin. Mai puțin cu Mihai Viteazul în Basarabia, că automat devine un subiect „sensibil”, fir-ar mama ei de sensibilitate!

În ultimii ani s-a tot bătut monedă pe integrarea europeană. Nu fără rost sau fără temei. Sigur că aceasta este necesară, mai ales unui stat sărac și încă nedemocratizat pe deplin, precum RM. Dar se confundă integrarea în UE ca scop în sine, cu un mijloc, foarte important de altfel, pentru bunăstarea populației. (Cazimir Țino // Uniunea Europeană - scop sau mijloc?). Din două una: fie puterea politică de la Chișinău (de ieri, de azi, de mâine) crede sincer în necesitatea integrării și atunci este corect să prezinte și „scurtătura” către aceasta, fie doar folosește integrarea în UE ca pe o lozincă necesară propriilor scopuri personale și electorale. Caz în care se va face în continuare mare tam-tam pe subiect, cu rezultate cum o da Domnul. Oricum ar fi, integrarea în structurile europene (eventual și în cele euroatlantice) nu poate fi un scop în sine pentru o națiune întreagă. Ci doar un mijloc, chiar dacă cel mai nimerit, pentru asigurarea libertății, bunăstării, democrației și securității.

Și la est, și la vest de Prut lipsește un concept clar, o viziune de ansamblu și o strategie pe măsură, a devenirii națiunii române pe termen lung. Spre deosebire de chinezi, care își gândesc politica de stat pe 100 de ani înainte, la noi se gândește cel mult pe intervale de cicluri electorale, adică de câte patru ani. Și când zic la noi, mă refer atât la București, cât și la Chișinău. Iată de ce, deși în ultimii ani au fost voci care au vorbit despre necesitatea unui astfel de proiect, concret nu s-a făcut mai nimic. Încă. Un Proiect de țară este de fapt un plan strategic care să răspundă la întrebările fundamentale ale nației, care să fixeze scopurile general-acceptate ale acesteia și care să ofere soluțiile cele mai eficiente de atingere a lor. Toate acestea, la un loc, putând fi sintetizate în prevederile unei Constituții noi, adaptată momentului istoric respectiv. Ce avem în schimb? Acțiuni de azi pe mâine, de cele mai multe ori interesate, atitudine reactivă (când e și aceea!) în loc de proactivă, certuri interne interminabile (boala noastră națională, împletită armonios cu invidia), dorința fiecăruia de a fi el șef, cu o ștampilă atotputernică în mână etc. În timpul acesta, cei care au trecut de infantilismul de tip medieval fac cercetare științifică serioasă, câștigă bani cu nemiluita sau încep să colonizeze Luna. În timp ce noi încă avem WC-uri în fundul curții...

Culmea este că, dintre toate popoarele pământului, cel român nu o fi fruntea, dar nici nu se află la coada clasamentului. Iar individual chiar am dat și dăm în continuare oameni remarcabili, recunoscuți pe plan internațional. Ne mănâncă însă invidia, răutatea și o formă de prostie provincială. De obicei, inamicii unei națiuni trebuie să uneltească contra acesteia. La noi, dușmanii noștri pot dormi liniștiți: noi ne mâncăm unii pe alții singuri. Izbăvirea națiunii române – dacă e să existe așa ceva – nu poate veni de la un prinț pe cal alb, nici de la mari puteri mai apropiate sau mai îndepărtate și nici de la integrări necesare, dar pe care le ridicăm pe piedestaluri prea înalte. Ci de la muncă și sudoare pentru un țel comun de a cărui realizare să beneficieze cei mulți. Iar pentru asta este într-adevăr nevoie de o viziune comună, ce să îmbrace planul unui proiect de țară. Așa cum, pentru înlăturarea minusurilor noastre morale, ca popor, soluțiile sunt individuale, nu colective, tot atâtea cât numărul de indivizi ce formează acest popor. Și aceste soluții țin de despătimire – înțeleasă fie religios, fie etic.

Despre propuneri ce ar putea însemna, concret, un Proiect de țară, în episodul următor. Până atunci să ne aducem aminte că, în anul 1918, izbăvirea a venit de acolo de unde nu se aștepta nimeni: din Basarabia.

La fel va fi și acum.