​Cazimir Țino // Argumente pentru UNIRE: Situația geopolitică

Sine ira et studio

Aud multe voci, de ceva timp încoace, care pretind că politica făcută pe criterii geopolitice în Basarabia reprezintă o pistă falsă, înșelătoare. Că mai întâi să ne rezolvăm lucrurile în ograda noastră, apoi vom avea timp să ne jucăm și de-a Estul versus Vestul. Că oamenii de aici sunt sătui de acest clivaj pretins fals și că pur și simplu vor doar să trăiască mai bine (ca și când o abordare ar exclude-o pe cealaltă). Corifeii de azi ai acestor poziționări sunt aceiași care încearcă să inducă ideea de națiune civică, cei care și ieri, și azi propun soluția aberantă a vițelului ce suge la două vaci, cei care, în sfârșit, se declară proeuropeni, dar încă vorbesc de limbă moldovenească, iar despre români - ca despre niște ocupanți fasciști. Putem înțelege o anumită înfierbântare, datorată perioadei preelectorale. Însă între înfierbântare și ridicol nu este decât un pas. Pe care aceștia îl fac. Să vedem, deci, ce spune geopolitica reală, plăcută ea sau neplăcută.

Adevărul este că există, la nivel global, doar două super-puteri: Statele Unite și China comunistă. Puteri importante regionale, cu potențial de super-putere, sunt alte două: Uniunea Europeană și Rusia. Doar că Rusia a degradat din primul pluton în al doilea (ceea ce îi dă dureri de cap lui Putin, conștient de acest lucru), iar UE încă nu a făcut saltul din rândul doi în rândul unu (și nu știm dacă sau când îl va face). Urmează apoi nivelul trei, cel al puterilor emergente: Brazilia, India, Africa de Sud. Acestea trei oscilează, cu intensități diferite, între Occident și Orient. Dar ce este, de fapt, Occidentul? Ce valori îi stau la bază, pe ce criterii s-a format, de unde începe și unde se termină? Au încercat să răspundă la aceste întrebări minți luminate, politologi desăvârșiți, de la Samuel Huntington (cu a sa lucrare de referință, „Ciocnirea Civilizațiilor”) și până la Philippe Nemo („Ce este Occidentul?”). Putem vorbi, cu siguranță, despre Occident ca despre un tip de civilizație, în sens larg, ce are la bază câteva valori fundamentale: libertatea, democrația, pacea și bunăstarea. Ce anume se (mai) înțelege astăzi prin acești termeni, cum sunt ei declinați în raporturile internaționale, asta este o cu totul altă poveste. Din rațiuni practice, să constatăm că există, în mare, trei organizații internaționale care reunesc (cu limite ușor variabile) ceea ce, în imaginarul colectiv, numim Occident (sau lumea vestică, ori apuseană). Acestea sunt: Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), un club al celor mai dezvoltate țări din punct de vedere economic și social: 38 de state membre, cu alte 8 ale căror cereri de aderare sunt analizate de Organizație; printre acestea și România; Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cea mai puternică alianță militară și politică din lume, gardian al păcii și libertății din 1949 până în prezent: 31 de state membre, inclusiv România (din 2004); Uniunea Europeană (UE), o organizație sui-generis, oscilând între o uniune de națiuni libere, în deplină cooperare, și o suprastructură statală de tip confederativ sau chiar federativ, bazată pe cele patru libertăți ale pieței unice europene: libera circulație a bunurilor, a capitalului, a serviciilor și a persoanelor. Are în componența sa 27 de state (inclusiv România, din 2007) și este în negocieri de aderare cu alte patru state. De remarcat că Rusia nu face parte din niciuna dintre aceste organizații. Deși Consiliul Ministerial al OCDE decisese începerea negocierilor cu Moscova, în 2007, totuși în 2014 aceste negocieri au fost oprite, datorită ocupării ilegale a Crimeei de către Rusia.

Între estul OCDE, NATO și UE, pe de o parte, și vestul Rusiei, pe de alta, se interpune o zonă gri, un „no man’s land”, grupat în ceea ce se cheamă Parteneriatul Estic (PaE) – sau, cum îi place Rusiei să o numească, „vecinătatea apropiată” (a se citi sfera ei de influență). Zbătându-se de mai bine de 30 de ani în chinurile facerii, această zonă cuprinde, teoretic, șase țări: Republica Moldova, Ucraina, Bielorusia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan. Spun teoretic, fiindcă ele nu sunt omogene nici ca nivel de dezvoltare, nici ca aspirații naționale. În principiu, avem un grup care dorește integrarea în Occident. Republica Moldova, Ucraina, Georgia doresc – declarativ cel puțin – aderarea la UE; Ucraina și Georgia doresc și aderarea la NATO. Ucraina a depus și cererea de aderare la OCDE. Apoi alt grup, care nici nu își pune măcar teoretic problema integrării euro-atlantice (Bielorusia, ce formează împreună cu Rusia „Uniunea Statală”, Armenia, membră a Uniunii Eurasiatice condusă tot de la Moscova, și Azerbaidjanul, ce gravitează lingvistic, politic și economic mai curând în jurul Turciei decât al Rusiei sau Europei). Occidentul, din varii motive, a pus o frână de facto extinderii sale spre Est. Că ne place sau nu, asta este deocamdată realitatea. Vom vedea în viitorul apropiat, până la sfârșitul anului, dacă Comisia Europeană va recomanda sau nu începerea negocierilor de aderare cu Chișinăul și Kievul. Dacă o va face, urmează ca, în unanimitate, Consiliul European să aprobe (sau nu) începerea acestor negocieri. Aderarea Republicii Moldova la UE încă pare o Fata Morgana, asemănătoare cu parcursul Turciei (veșnic candidată încă din 1987 și niciodată integrată). În privința NATO, Chișinăul n-a avut curajul decât să deschidă, și asta cu mult tam-tam, un Oficiu de Legătură NATO. Micuț și discret. Firesc, de vreme ce republica este neutră (glumă bună, câtă vreme există zonă separatistă apărată de trupe de ocupație ale Rusiei).

Spațiul acesta dintre Rusia și Occident nu este încă organizat, geopolitic vorbind. Există interferențe asupra lui atât din Est, cât și din Vest. Fiecare caută să obțină cât mai mult, pentru a putea negocia mai bine. Chiar în cadrul Parteneriatului Estic, Republica Moldova este la coada clasamentului ca interes pentru unii sau alții dintre actorii globali. Miza adevărată pentru Occident, ca și pentru Rusia, este Ucraina. Bielorusia este deja mâncată de Putin la micul dejun. Prin acordurile de la Minsk, Occidentul pierduse partida și nu a reușit decât să-l arunce pe Lukașenco și mai mult în brațele Moscovei. Acum, Occidentul recuperează, probabil până la capăt, pe tărâm militar și economic în Ucraina. Și este bine că este așa, mai ales pentru R. Moldova. Armenia lui Pașinian a încercat o oarecare independență, dar cum Putin nu iubește surprizele, mai ales cele de stradă, a pedepsit Erevanul permițând Baku-ului să-și recupereze, manu militari, cea mai mare parte din Karabahul de Munte – ceea ce s-a și întâmplat între timp. Rusia, aliatul oficial al Armeniei în cadrul Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, a apărat-o de s-a rupt, sub pretextul că, de jure, Nagorno Karabah este teritoriu azer, nu armean. Adică, atunci când îi convine, Rusia știe să fie foarte atentă la dreptul internațional! Ce țară de treabă ar fi, dacă ar judeca cu aceeași măsură toate celelalte conflicte pe care le-a iscat în fostul spațiu sovietic! În ceea ce privește Georgia, avântul ei euro-atlantic s-a domolit serios de când la putere vițelușii blânzi ai Partidului Visul Georgian i-au succedat lui Saakașvili. Cât despre Azerbaidjan, aceasta nu deranjează și, drept recompensă, Moscova a luat-o drept „tovarăș de drum” – vezi jocurile de putere din spatele conflictului caucazian din 2020.

Dacă cineva crede că Republica Moldova poate rămâne neatinsă în tot acest tablou în mijlocul căruia, geografic, se află, atunci înseamnă fie că nu înțelege nimic din politica internațională, fie că, deliberat și conștient, minte cu nerușinare. Mai ales poporul, în prag de alegeri multiple. Europa este obosită de prea multe valuri de extindere, prea superficial digerate. Este obosită să dea sume fabuloase pentru a aduce la același nivel de trai popoare și teritorii prea îndepărtate, prea necunoscute și neinteresante pentru polii de putere din vest. Este și sătulă de toate prostioarele, gafele și problemele din țările PaE. Cui îi trebuie să se lege la cap cu corupția endemică din Ucraina? Cu clanurile mafiot-oligarhice din Georgia? Cu zăpăceala și certurile veșnice din Republica Moldova, unde, după 32 de ani de independență, încă sunt discuții cu privire la națiunea căreia îi aparținem? Cu o zonă cu cea mai scăzută putere de cumpărare din regiune? Și, cireașa de pe tort, cu întinse zone sub ocupația armatei ruse? Nimănui nu-i trebuie așa ceva în propria ogradă, mai ales când ai tu însuți o mulțime de probleme pe cap, încă nerezolvate.

Nimănui, cu o excepție: România. Spre deosebire de orice altă țară din lume, România este singura pe care o leagă de noi cu mult mai mult decât interese – fie ele strategice sau de moment. Comunitatea de limbă, de neam, de credință, istoria comună și aceeași cultură și civilizație (cu bune și cu rele) fac diferența în cazul României, în relația cu Chișinăul, față de orice altă țară. Chișinăul și Bucureștiul au ratat o șansă istorică de devenire comună, cea din 1989 – 1990. Noi eram prea naivi atunci, prea necopți, iar feseniștii de la București (în frunte cu trădătorul Iliescu) și agrarienii de la Chișinău au preferat să continue rana Prutului dintre noi, alegând Declarația de Independență în locul celei de Unire. A mai existat o tentativă, pe vremea președintelui Traian Băsescu, de a ancora Chișinăul la pachetul Balcanilor de Vest, desprinzându-l astfel din îmbrățișarea sufocantă a Moscovei. Dar ce să-i faci, cu Vladimir Voronin la butoane? S-a dus și oportunitatea asta. Între timp, Slovenia și Croația prosperă în UE și NATO; se pregătesc Muntenegru, Serbia, Albania și Macedonia de Nord. Acum, când tot spațiul dintre Prut și Caucaz se reașază, avem o nouă oportunitate. Suntem singura țară care poate, în mod real, să „sară pârleazul” dincolo de gard. Nu prin complicate și interminabile mecanisme de aderare (Republica Moldova nu le poate face față real, din motive obiective), ci prin reunificare cu o țară, Țara noastră Mamă, care se află deja pe malul drept al geografiei. Și al istoriei. Cine spune că Republica Moldova nu se poate reuni cu România, minte cu nerușinare. Așa încât soluția reunificării cu cei ce sunt de-un neam cu noi, și care deja se află în Club, este singura realmente fezabilă. La acest proiect național putem spune pas și vom mai rătăci zeci de ani prin no man’s land-ul neputințelor noastre, dar mândri de independența noastră închipuită. Sau putem fi cu adevărat o nouă generație vizionară care se va ridica din genunchi și-și va recâștiga demnitatea. În adevăr, cu dreptate și plini de credință! Alegerea ne aparține fiecăruia din noi, trebuie doar să îndrăznim.