VIDEO // „ANTInostalgia. Propaganda în film”: „Când era după un congres, trebuia numaidecât să arăți vreo două zile ce-a vorbit Brejnev. Câteodată, filmul acesta documentar era mai lung decât cel artistic și strigau din sală: Hai, măi, lasă-l odată!”

OBSERVAȚIE // „Astăzi, Moscova îi apreciază mai mult pe cineaști. Pe cineaști nu-i înrolează în armată, pentru că e nevoie de ei pentru filmele ideologice”

Cinematografia a constituit unul dintre instrumentele de bază ale regimului sovietic cu ajutorul căruia Kremlinul își răspândea propaganda până în cel mai neînsemnat cătun al URSS.

Scenariile și, ulterior, producțiile erau strict supravegheate și cenzurate până erau aliniate la politica partidului unic, iar apoi trimise de la Moscova în cinematografe, pentru „a educa în spirit comunist” toată suflarea din URSS.

De exemplu, premiera unui film despre Leonid Brejnev, conducătorul URSS din anul 1964 până în 1982, se făcea concomitent, „de la Vladivostok până la Brest și de la nord până la sud”, astfel ca propaganda să-și atingă scopul cât mai eficient, amintesc experții intervievați de către echipa Studioului „TeleFilm Chișinău” al Companiei „Teleradio Moldova”.

Cineaștii au povestit duminică-seară, la postul public de televiziune, în cadrul emisiunii cu care a debutat proiectul „ANTInostalgia”, că mecanicul de cinema de la cluburile sătești sau orășenești avea obligația să îndeplinească în fiecare lună un anumit plan financiar și trebuia neapărat să difuzeze, înaintea oricărui tip de proiecție, un așa-numit jurnal cu „performanțele” liderilor sovietici sau orice altă informație ce trebuia adusă la cunoștința omului sovietic, în opinia cerberilor regimului.

„Dacă nu știai cuvintele lui Lenin că cinematografia este cea mai importantă artă, nu erai mecanic de cinema”, susține Constantin Bobu, fost mecanic de cinema din satul Carahasani, raionul Ștefan Vodă, în timp ce arată spre un perete al clubului din sat unde se mai păstrează câteva litere din acest slogan scris în limba rusă.

Constantin Bobu a fost eroul unui film documentar realizat de regizorul Valeriu Jereghi în anii '80 ai secolului trecut, care a surprins rolul acestuia în mașinăria cinematografică din perioada sovietică – primea benzile cu filmele pe care le proiecta la „casa de cultură, la școală, pe deal”, încleia afișe, anunța filmele prin intermediul radioului local, povestea rezumatul filmului pentru a atrage spectatori etc.

Studioul „Telefilm Chișinău” l-a găsit peste ani și fostul mecanic își poartă astăzi amintirile printre aparatura ruginită pe care o manevra odinioară și pereții care stau să cadă acolo unde acum câteva zeci de ani erau „perdele și covoare”.

„Când era după un congres, trebuia numaidecât să arăți ce-a vorbit Brejnev, vreo două zile trebuia să arăți numaidecât. Câteodată, filmul acesta documentar era mai lung decât cel artistic și strigau din sală: hai, măi, lasă-l odată, dă-mi filmul, că pe aista l-am auzit la radio”, rememorează Constantin Bobu.

Tot el susține că nu întotdeauna varianta prezentată la Moscova era arătată și în Moldova sovietică. Uneori, din filmul original erau tăiate fragmente pe care nu trebuiau să le cunoască și moldovenii.

„Era un instrument de propagandă și de forjare, un cuvânt foarte la modă atunci, a unei conștiințe colective unice, un fel de a ne manipula prin aceste imagini care toate erau pozitive”, punctează criticul de artă Larisa Turea.

Directorul Studioului „TeleFilm Chișinău”, Mircea Surdu, prezintă arhiva instituției unde se regăsesc „tone de cutii, sute de km de peliculă care mustesc de propagandă comunistă” și care transmiteau, în fond, un singur mesaj: „Toată lumea trebuia să înțeleagă că prezentul țării, viitorul îl făuresc în trei – partidul, Lenin și poporul”.

Potrivit autorilor emisiunii, în perioada sovietică, filmele erau atent selectate din punct de vedere ideologic și, chiar dacă după cel de-al Doilea Război Mondial moldovenii nu prea vorbeau rusește, filmele erau neapărat în limba rusă.

„Nici nu se gândea nimeni că filmele ar putea fi proiectate în alt limbă decât cea rusă”, își amintește cineastul Mihai Poiată.

Vedeți mai jos câteva dintre declarațiile participanților la emisiunea „ANTInostalgia. Propaganda în film” - cineaștii Vlad Druc, Mihai Poiată, Valeriu Jereghi și Ion Usatâi, criticul de artă Larisa Turea și scriitorul Mircea V. Ciobanu - semnată de Mircea Surdu, Leonid Melnic, Eugeniu Popovici, Lucia Tăut și Roman Gațcan, echipa Studioului „TeleFilm Chișinău”:

Larisa Turea, critic de artă: „Se mințea foarte mult chiar și în privința eroilor din zona noastră”

*Cinema-ul este un instrument de propagandă foarte eficient, pentru că, dacă citești o carte, trebuie să-ți imaginezi niște tablouri. La fel când asculți un spectacol radio, pe când cinematograful îți dă materia gata rugumată și se întipărește mult mai ușor.

*Se mințea foarte mult chiar și în privința eroilor din zona noastră – Ion Soltîs, Boris Glavan… Când lucram încă la ziar, am mers acasă la Boris Glavan, mama lui care era o bătrânică… Se inventau niște mituri pe care trebuia să le credem. Apropo de filmul despre Serghei Lazo, lumea spunea că Gheorghe Malarciuc l-a chinuit mai mult pe Lazo decât au făcut-o japonezii, dar în acel film a apărut Andrei Tarkovski, care era coleg de facultate cu Nicolae Ghibu și care a venit aici.

*Când eram în clasa a opta, am venit la Chișinău și un băiat din satul vecin m-a condus la cinematograful de zi și am văzut „Se caută un paznic”. Un film care a trecut oarecum neobservat, fiindcă, deși a fost premiat la mai multe festivaluri, filmul lui Vlad Ioviță și Gheorghe Vodă a fost cenzurat. Acest film a fost pentru mine un șoc, fiindcă până la Emil Loteanu artiștii erau de la Moscova și doar caii erau din R. Moldova. „Se caută un paznic” era în întregime filmat de către basarabeni. A fost și filmul de debut cu muzică de Eugen Doga, a apărut Mihai Volontir într-un rol superb, dar filmul a fost acuzat… Scrisoarea a fost semnată, este la arhivă, de Ivan Ivanovici Bodiul, precum că ar denatura imaginea soldatului rus care, precum știți, bea votcă și caută să meargă la muieri.

*De la invazia în Cehoslovacia și până în anii '80 – '85, se produceau filme propagandistice pure pentru un singur personaj. La Moscova se produceau pentru Leonid IIici Brejnev, la noi - pentru Ivan Ivanovici Bodiul și atunci foarte multe filme au avut de suferit.

Mihai Poiată, cineast: „În URSS, filmele nu au fost niciodată subtitrate”

*Au început să mai citească oamenii câte ceva, dar filmul s-a dovedit, totuși, a fi cel mai accesibil pentru public. Luați seama – în URSS, filmele nu au fost niciodată subtitrate. Toate filmele au fost dublate, astfel ca să nu mai depună spectatorul un efort să citească textul din partea de jos a ecranului, să audă vorbit.

*Oscilau între două poluri – filme de dragoste și filme de război. Genurile de film din perioada sovietică erau foarte curioase – film istorico-revoluționar, care de fapt se referea la tematica filmului și nu la gen, sau film militaro-patriotic, care se referea la al Doilea Război Mondial sau pentru apărarea patriei, cum i se spunea. Dacă ați privi câteva filme în care eroul principal era Iosif Visarionovici Stalin, dar filme turnate în timpul vieții lui Stalin, ați înțelege cât de ideologizată era cinematografia atunci.

*Nici nu se gândea nimeni că filmele ar putea fi proiectate în altă limbă decât cea rusă. În 1966, eram clasa a zecea când am văzut primul film în limba română – „Poienile roșii”. A fost un șoc pentru mine: adică se pot face filme și în limba mea? Vlad Ioviță, Emil Loteanu, Gheorghe Vodă, care aveau ambiția să facă prima versiune a filmului în română. Dar pentru asta trebuia să ai actori de aici de pe loc, ceea ce nu era atât de ușor. Loteanu a avut ambiția să lanseze primele staruri, aceasta a fost ideea lui – să demonstreze că moldovenii sunt frumoși, că moldovenii sunt o națiune cinematografică. Prin filmele lui, el a reușit să demonstreze acest lucru.

*Rețeaua cinematografică rurală era nerentabilă. Adică, toate cele peste 40 de întreprinderi cinematografice din RSSM erau subvenționate de stat. Ele nu reușeau să-și acopere cheltuielile. De obicei, mecanicii spuneau: dacă vreți să vă facem planul, dați-ne un film indian. Aceste filme lacrimogene erau foarte mult așteptate de spectatori, apreciate, ușile caselor de cultură rezistau cu greu, sălile arhipline.

Vlad Druc, cineast: „Priveam, făceam pif-paf prin sat și ne jucam de-a rușii și nemții”

*Eu sunt născut în 1948 și, când aveam 5, 6, 7 ani, toată Moldova era plină de filme care au fost luate ca trofee în război și erau subtitrate în rusă. Eu nu știam o iotă rusește, stăteam la club și ne uitam la filme indiene. Noi nu știam ce este ideologie, noi priveam ce este spectaculos. Făceam pif-paf prin sat și ne jucam de-a rușii și nemții.

*La noi în sat, mecanicul de film venea o singură dată pe săptămână. Eram câțiva care-l ajutam, împrăștiam afișele prin sat și le lipeam cu spini de la salcâm, duceam cutiile celea enorme, zece cutii mari cu peliculă. Nu era electricitate – veneau cu un motoraș în căruță, care făcea electricitate pentru proiecția filmului. Era atât de fascinant, aveam concurență cine să rebobineze filmul de la capăt. Probabil m-am îmbolnăvit atunci (de cinematografie – n.r.).

*În URSS, filmele de propagandă, de exemplu „Osvobojdenie” a lui Iuri Ozerov, erau făcute de calitate superioară, se făceau două mii de copii sau poate și mai mult ca să fie premiera odată, începând de la Vladivostok până la Brest, în Belarus și de la nord până la sud, în același timp. Mai ales filmele care au fost cu Brejnev, „mare comandant de oști”, într-o zi, într-o săptămână, toată Uniunea Sovietică, șestaia ciasti mira (a șasea parte a lumii – n.r.)… Vedeți ce înseamnă putere de propagandă a artei cinematografice?

Mircea V. Ciobanu, scriitor: „Astăzi, Moscova îi apreciază mai mult pe cineaști. Pe cineaști nu-i înrolează în armată, pentru că e nevoie de ei pentru filmele ideologice”

*Astăzi, Moscova îi apreciază mai mult pe cineaști. Ați văzut, s-a adresat Nikita Mihalkov, pe cineaști nu-i înrolează în armată, pentru că e nevoie de ei pentru filmele ideologice. Sigur că miza a fost mare.

*Acest tovarăș din spatele meu (arată spre o statuie a lui Lenin – n.r.) a spus că, dintre toate artele, pentru noi cea mai importantă este cinematografia. Și nu în zadar, pentru că el a mizat foarte mult pe ea.

Ion Usatâi, profesor universitar: „Cinematografia a mers mână în mână cu propaganda”

*Cinematografia, arta care are o perioadă scurtă, de un pic peste 100 de ani, a mers mână-n mână cu propaganda. A fost un instrument perfect pentru propagandă, după care televiziunea a preluat acest lucru. Dar acest dușman a fost un motiv ca limbajul cinematografic să se dezvolte și să ajungă așa cum este în prezent”.

Proiectul „ANTInostalgia” al Studioului „TeleFilm Chișinău” va prezenta în total publicului 18 emisiuni cu filme documentare și dezbateri care vor aminti ce a însemnat perioada sovietică pentru cetățenii actualei R. Moldova.