Pariu cu moartea

Exemplu: O femeie din capitală luptă cu îndârjire pentru a supraviețui unei boli incurabile, dar și pentru a-i oferi un trai decent copilei sale

A făcut un pariu cu sine, cu viața, dar și cu moartea: până nu-și vede fetița pe picioare, nu se duce în ceruri. Să crape „cea cu coasa” în patru, dar nu-i fac voia, spune ea. Elena are 33 ani și luptă cu virusul HIV/SIDA de mai bine de 10 ani. Nu știe cât va trăi, de aceea s-a înarmat cu optimism și putere ca să dea totul pentru o zi în plus, de dragul copilului său, căruia vrea să-i ofere o altă viață decât cea pe care a avut-o ea.

Fără prieteni și rude

Pe Elena am surprins-o într-un supermarket din capitală. Lucrează casieriță. Veselă și plină de viață, nici nu-ți imaginezi că femeia luptă cu o boală cruntă - SIDA. Nu ascunde acest fapt, doar că nu toți cunosc adevărata denumire a bolii.

„Am încercat odată să inițiez o discuție despre SIDA cu prietenii mei, să văd ce atitudine au ca să-mi dau seama dacă pot sau nu să le spun despre adevărata mea boală, dar a fost în zadar. Vorbeau prea urât despre acest virus. Așa că am recurs la tăcere. Apoi, încetul cu încetul m-am îndepărtat de dânșii, de frică să nu afle și să se iște vreun scandal de proporții. Altă soluție nu aveam: ei nu acceptau oameni cu HIV în jurul lor, iar eu nu puteam să-i mint la nesfârșit. De asta mi s-a părut perfect să-i fac să mă uite. În rest, invoc diferite boli atunci când mă simt rău”, spune femeia, care s-a îndepărtat încetișor nu doar de prieteni, dar și de rude.

În orice femeie o vedea pe mama sa

Copilăria Elenei a fost seacă și plină de amintiri urâte, care o mai urmăresc și acum, doar că în vise. „Familia mea nu a fost bogată, locuiam într-un apartament cu două camere. Când aveam cinci ani, tatăl meu a decedat. Din acel moment totul a mers de-a-ndoaselea. Mama s-a apucat de băut, iar fratele meu, care e mai mare cu trei ani decât mine, era toată ziua pe terenul de joacă fără ca să fie supravegheat dacă se duce la școală sau nu. Bani puțini, mizerie mare. Umblam flămânzi. Peste vreo doi ani de coșmar, am avut parte de un alt coșmar – internatul”, povestește femeia.

La internat nu a dus-o rău. Însă dorul de mamă o chinuia nespus. O aștepta toată săptămâna, iar sâmbetele și duminicile nu se mai dezlipea de poarta orfelinatului. „Mama nu mă prea vizita. Era destul să zăresc o femeie care venea să-și vadă copilul și mă năpusteam asupra ei, până când, într-o bună zi, am renunțat. Am stat acolo până în clasa a IX-a. Când am ieșit dintre acei pereți, nu știam încotro s-o apuc. Totul mi se părea imens. Nimeni nu a venit să mă întâmpine, așa că am luat un taxi până acasă”, își amintește dânsa.

Au rămas și fără apartament

Acasă nu a găsit un tablou prea înduioșător. Mama sa dormea beată pe pragul casei, iar de frate - nici pomeneală. „Când am văzut-o pe mama în ce hal arăta, am zâmbit amar. Iată pentru ce o așteptasem ca o proastă crezând că nu are bani ca să mă ia de la internat. Spre seară, vecinii, printre dinți, mi-au șoptit că fratele meu s-a înhăitat cu niște băieți răi. Ce poți să faci în asemenea cazuri? Venită din internat, unde nu te învață foarte multe despre viață, nici măcar lucruri elementare, mama alcoolică, fratele... mic infractor”, relatează Elena.

A avut noroc de o vecină, care a luat-o cu ea să lucreze la piață. Între timp, fratele său a nimerit la pușcărie, iar ca să-l scape, mama sa vinde apartamentul. „Era și de așteptat că vom intra în bucluc cu apartamentul. Oamenii care l-au cumpărat ne-au amăgit. Să plătești un avocat era scump pe-atunci, că nici bani de pâine nu aveam. Așa se face că eu mi-am pus pirostriile cu un băiat, închiriind împreună un apartament, iar mama s-a legat cu niște romi, care o impuneau să cerșească. Fratele - din pușcărie în pușcărie”, zice dânsa.

„Cât o să trăiesc?”

A trăit cu soțul său, Ion, câțiva ani buni. Bărbatul o mai chelfănea din când în când, dar tânăra soție le răbda pe toate. „Acum, femeile sunt mai libere și pot să-l părăsească pe soț, dar cu 10 ani în urmă nu prea aveai curajul, de frică să nu te numească oamenii curvă. Îmi mai dădea câte o palmă, eu răbdam. Lucra din Paște în Crăciun, iar eu mai trebuia pe deasupra să-l întrețin. Munceam de nu vedeam cu ochii. Până când, într-o bună zi, am rămas însărcinată. Era cea mai mare bucurie din viața mea”, povestește tânăra mamă.

După ce a născut-o pe Anastasia, situația cu soțul său s-a înrăutățit. Indemnizația pentru copil era mică, iar el îi mai fura din bani. Venea târziu căutând mereu motiv de scandaluri, spune dânsa. L-a părăsit. „Nici prin cap să-mi treacă că eu m-aș molipsi vreodată de această boală. Auzeam eu că există SIDA, dar nu-mi pusesem problema că aș putea să mă infectez. Am trăit vreo doi ani fără să știu, până când, am răcit zdravăn și m-au dus de urgență la spital. Acolo am aflat că am HIV. Am rămas mult timp cu ochii în pod, nemișcată, fără să știu măcar cum să reacționez. Ce să fac? Cui să-i spun? Să mă sinucid? Cât o să trăiesc?”, se întreba retoric Elena.

Un șef de milioane

De atunci, au trecut ani buni, iar Elena e într-o continuă bătălie. Luptă ca să-și întrețină fetița de 11 ani și să nu ducă lipsurile pe care ea le-a avut, luptă cu boala fără ca să știe prea multă lume, luptă cu societatea. „Nu știu cât voi trăi, poate 10 sau maximum 20 de ani, iar până la sfârșitul zilelor mele o să depun tot efortul ca Anastasia să nu ducă lipsă de nimic. Vreau s-o pun pe picioarele ei și să o învăț să se descurce singurică. Nu cred că o să am curajul să-i spun vreodată Anastasiei că am SIDA, doar că o s-o învăț să fie tolerantă și să se protejeze. După ce am ieșit din spital, mi-am jurat că nu mă dau bătută în fața morții până când nu o să știu că fata e independentă”, spune Elena zâmbind.

Recent, femeia a avut parte de o bucurie imensă, șeful a avansat-o în post. „Șeful meu știe că am SIDA, dar nu mi-a zis nimic la angajare. Inițial, lucram spălătoreasă aici, apoi casieriță. Sincer, am muncit mult. Una că îmi trebuiau bani, alta - că administrația mă tolerează. Și sunt așa de fericită”, încheie femeia.