Dorința lui moș Cristofor

Bătrânețe: La cei 84 de ani, Cristofor Lavin, un fost director de școală care locuiește astăzi într-un azil de bătrâni din Hâncești, nu-și dorește decât să-și petreacă ultimele zile decent, doar că într-un adăpost din capitală

Nebănuite au fost căile vieții pentru Cristofor Lavin, fost director de școală și profesor de geografie, care acum își petrece restul zilelor în azilul de bătrâni din Sărata Galbenă, raionul Hâncești. Singur, orb și neputincios nu-și dorește decât să aibă parte de un trai decent, doar că într-o casă pentru bătrâni din capitală. Pentru că, spune el, a fost un intelectual și a slujit cu credință patria, educând mii de copii și ridicând din temelii o școală. Și merită din partea statului o mică atenție, măcar acum, când i se scurg ultimele fire de nisip din clepsidră.

La 84 de ani nu cere ajutorul nimănui

În camera din capătul holului de la etajul întâi al azilului de bătrâni, Cristofor Lavin stă așezat pe pat și așteaptă ca cineva să-i deschidă ușa și să lege capăt de vorbă măcar pentru câteva minute. Nimeni nu-l vizitează, singurul fiu care mai trăiește de-abia se descurcă pentru sine, nu să mai aibă grijă de un bătrânel invalid. Așa că moșul deprins cu singurătatea care-i țiuie în urechi reflectează la viața pe care a dus-o și cât de nedrept l-a pedepsit la bătrânețe, când, de fapt, ar fi trebuit să doarmă într-un pat cald, iar o ciorbă să-i aburească pe masă, mai ales că a făcut atâtea pentru R. Moldova.

Deși peste două săptămâni împlinește 84 de ani, bătrânul se îmbracă singur și-și face toaleta fără ca să ceară ajutorul infirmierelor. „Nu vreau să mă ajute nimeni. Eu pot și singur”, spune dl Cristofor. Încet se scoală de pe pat și cu mâinile întinse înainte caută masa, apoi pe dibuite o șterge și împinge la perete cele câteva felii de pâine și ceapă. „Iaca așa, trebuie să întâmpin oaspeții frumos”, râde moșul.

„Nu m-am așteptat să am o astfel de soartă. Eu am fost un intelectual, am predat geografia și timp de câțiva ani am fost director de școală în satele Cărpineni și Pervomaiscoe. Am ridicat o școală cu două etaje pentru copiii din sat, că făceam lecțiile în odaia unui sătean, iar drept tablă ne serveau câteva scânduri rezemate de perete. Când am cerut dnei Buliga (ministrul Muncii – n.r.) să mă transfere la un azil din capitală, mi-a spus că acolo stau doar cei care au făcut ceva pentru țară. Cum, eu chiar nu am făcut nimic pentru țara asta și nu merit ceva mai bun, măcar ultimii ani să-i petrec decent?”, întreabă jignit bătrânelul.

Anul de groază petrecut în Rusia

Apoi, bătrânul schimbă subiectul, aducându-și aminte cu groază anul trăit în Siberia. După absolvirea Universității din Tiraspol, a plecat să facă armata în Rusia. Însă, un an l-a petrecut în unul dintre cele mai friguroase locuri din lume.

„Am descărcat opt luni ciment din vagoanele trenurilor și am săpat temelia unei unități militare. Era pustiu cât vezi cu ochii. Țipenie de așezări omenești prin jur nu era. Nici păsările nu zburau pe deasupra, nici țiștarii sau șoarecii nu ieșeau din pământ. Temperaturile erau de -45 grade, iar noi dormeam în corturi. În loc de zăpadă erau un fel de vijelii și furtuni de omăt. Paturile erau improvizate din paie, iar deasupra era așternută o cuvertură veche. Dormeam îmbrăcați și pe aceeași parte, că nu ne puteam mișca. Am îndurat atâta frig, că uneori înnebuneam. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Apoi, mai erau și condițiile igienice deplorabile. Ne spălam 20 de soldați în același butoi și mâncam pâine înghețată cu slănină. M-am întors bolnav”, povestește moșul ororile trăite pe meleagurile rusești.

Toți din jurul lui l-au părăsit

După care, Cristofor Lavin s-a întors acasă, obținând postul de profesor. Tot atunci o întâlnește pe prima lui dragoste, cea cu care a împărțit bucuriile și neplăcerile timp de o viață. „A murit în 2006. De cancer. Mă împăcam foarte bine cu ea. Și m-a sprijinit mereu. A fost o femeie frumoasă și deșteaptă. Împreună am avut doi copii, dintre care unul a decedat de tuberculoză, iar cel mai mic, divorțat, își târâie zilele prin sat. De-abia se descurcă pentru el, chiar dacă a fost peste hotare”, mai adaugă moșul.

În anul în care a murit soția lui, orbise. Băiatul cel mai mic lucra în Grecia, iar nepotul de 10 ani locuia cu el. „Nu vedeam, dar îngrijeam de nepot. Începuse să crească și pleca la club, iar eu pe la miezul nopții mă porneam să-l caut. Toate gardurile erau ale mele până când ajungeam la discotecă. Apoi, dădeam de el și-l rugam să meargă acasă, că eu stăteam cu grijă și nu puteam să adorm fără el. S-a dus de la mine. Am stat singur un an. Erau zile în care ieșeam la poartă cu găleata goală și așteptam până noaptea târziu și așa și nu se îndura nimeni să mi-o umple cu apă. Iarna era mai bine, că topeam zăpadă și beam”, relatează el.

O singură dorință

Locuiește de șase ani la acest azil. Altă soluție mai bună decât aceasta nu a putut să găsească. „Am vândut totul din jurul casei și am poposit aici. Unde puteam să mă duc, chior și bătrân? Cel puțin, am de mâncare și este cald. E drept că nu mai ies de un an din odaie, pentru că nu am cu cine vorbi și, dacă sunt orb, colegii mă împing cu coatele, iar eu nu suport ca cineva să-și bată joc de mine”, zice bătrânul.

Chiar dacă zilele-i sunt numărate, moșul mai are o singură dorință. „Nu vreau nimic de la nimeni, doar să mor îngrijit și în curățenie. Chiar statul nu poate să-mi împlinească visul?”, încheie Cristofor Lavin.