Abandonat de tată

Poză simbol

SINGUR // A fost „abandonat” de către mamă, iar peste câteva luni şi de tată, dar el nu va face acest lucru cu copiii săi

Nu aduce anul cât aduce ceasul, spune o vorbă din bătrâni. Exact asta s-a întâmplat și în cazul lui Valeriu, un tânăr de 28 de ani din Chișinău, cu mulți ani în urmă. A ieşit să se plimbe cu bicicleta. Nu și-a dat seama că timpul se scurge repede, iar cinci minute la copii se egalează cu o oră la adulți. Fapt care a generat un ghem de nenorociri cu urmări grave. Când a ajuns acasă, nu a mai găsit nimic din cuibul familial: mama -moartă, ograda - plină cu polițiști, iar tatăl - livid de amărăciune.

Cărămizile vieţii

Valeriu lucrează constructor într-o firmă din capitală. Clădeşte cu grijă cărămidă cu cărămidă un perete al edificiului, aşa cum îşi clădește viaţa singur. „Mă uit la peretele acesta cum îl zidesc şi îmi dau seama că o viaţă exact aşa se clădeşte. Numai că aici ştii din ce material e cărămida, dacă nu-ţi place, iei alta, dar în viaţă cărămizile care nu-ţi plac nu le poţi da la o parte”, spune Valeriu.

Cărămizile nepotrivite în viaţa bărbatului au apărut cu mulţi ani în urmă. Când avea doar şapte ani. Până în acea zi, lucrurile mergeau strună, cel puţin, asta credea el.

„Niciodată nu i-am văzut pe părinţii mei certându-se. Totul decurgea bine sau eu eram prea mic să înţeleg anumite lucruri de-ale maturilor. Într-o după-amiază de vară, am ieşit cu prietenii să mă plimb cu bicicleta. Acasă era doar mama, tata era la serviciu. Mama mă supraveghea de la poartă. Pentru cinci minute a intrat în ogradă, fie să răspundă la telefon sau să bea un pahar cu apă, nu mai ţin minte. Eu goneam înainte pe străzi fără să mă gândesc că aş putea declanşa iadul. Eram doar fericit că, în sfârşit, puteam conduce bicicleta”, îşi aduce aminte Valeriu.

Nimic din ce a lăsat

Dus de val, băiatul a cutreierat vreme de o oră străzile oraşului, împreună cu tovarăşii săi de joacă. Între timp, mama sa speriată că băiatul a dispărut a început să-l caute cu disperare, dar copilul ia-l de unde nu-i. „Mie îmi părea că trecuseră trei minute şi nici prin cap să-mi dea că părinţii mei îşi făceau griji. Deci, mama îl sunase pe tata, acesta, la rândul său, alertase poliţia. Vecinii o porniseră şi ei să cutreiere cartierele vecine. Într-un final, tot eu singur am revenit acasă”, zice acesta.

Însă, acasă nu a mai găsit nimic din ce lăsase. Ograda - plină cu poliţişti, chemaţi pentru un alt incident, tatăl - aşezat pe un scaun, aproape leşinat, toată lumea îşi făcea semnul crucii. „Mă speriasem rău de tot. Credeam că o să primesc chelfăneală, dar nu a fost asta. M-am apropiat de tata înfricoşat, iar el m-a mângâiat. Am văzut doar cum poliţiştii o scoteau pe mama învelită în nişte pânze albe şi o duceau în ambulanţă. Se spânzurase”, explică Valeriu.

Tanti Zina

Peste câteva zile, băiatul şi-a înmormântat mama. Iar la câteva luni şi-a îngropat o parte din copilărie, între pereţii internatului. „Nu a fost pentru mine un şoc înmormântarea mamei, ci o întâmplare din zilele următoare. Începusem să înţeleg că mama nu va mai fi şi mă simţeam vinovat. Mi-am dat seama peste ani de ce a făcut acest lucru. Sincer, şi acum blestem acea zi, dar mai ales ziua când mi-au cumpărat bicicleta… Deci, mă trezesc în una din nopţi. Visasem ceva urât şi fuga în camera tatălui ca să mă liniştească, când colo, el dormea cu o femeie. Cuprinşi. Credeam că s-a întors mama şi aproape că am ţipat de bucurie, dar era o veche amică de familie - tanti Zina. Tata s-a sculat, m-a apucat de o mână şi m-a trimis în cameră, spunându-mi că aşa ceva să nu mai fac. Că sunt bărbat şi că trebuie să mă port ca atare”, explică tânărul.

Peste puțin timp, băiatul a şi fost trimis la orfelinat. Tatăl său scrisese cerere la asistenţa socială că îi e greu să aibă grijă de educaţia lui Valeriu. „Pe drum, când mă duceau la casa de copii, am înţeles că o să mi se întâmple ceva grav, că nu o să mai fie ca înainte, că de acum încolo o să fiu singur”. Un oftat adânc aduce o pauză în amintirile bărbatului.

Gheaţa din internat

Despre primele zile de internat îşi aduce aminte cu durere. „Totul în jur era gheaţă. Prima săptămână nu am mâncat nimic. Voiam acasă, chiar dacă nu mai era mama. Mi-am revenit încetişor. Am început să mă obişnuiesc cu noua casă, cu noii mei fraţi. La internat a fost bine, nu duceam lipsă de nimic, numai că acasă e acasă, iar internatul e internat. Nu se compară”, spune dânsul.

După ce a încheiat-o cu orfelinatul, deşi nu ştia încotro s-o ia, pentru că tatăl său nu-l mai vizitase de ani buni, ştia, în schimb, ce va face cu viaţa sa mai departe. „Cât am stat în internat, am avut timp berechet să mă gândesc ce s-a întâmplat cu adevărat, cine e vinovat, ce o să fac mai departe. Şi am constatat că nimeni nu e vinovat. Că lucrurile se întâmplă şi gata. Şi că, de fapt, mama mea avea mare nevoie de ajutor. Ea nu de frică făcuse ce făcuse, dar că tatăl meu o rodea de pe picioare din cauza lui tanti Zina. Mi-am zis că eu trebuie să-mi fac o familie, o carieră, iar pentru asta - muncă. Am avut noroc de directoare, care m-a îndrumat să lucrez hamal în Piaţa centrală, până mă pun pe picioare. Obţinusem şi adresa de la casa părintească”, relatează bărbatul.

Muncă şi perseverenţă

Ograda a privit-o printre gratii. Nu avea curajul să facă cunoştinţă cu noii membri ai familiei născuţi de tanti Zina. „Mă uitam la tata, la fraţii mei vitregi şi mă blocasem. Nu puteam să intru în ogradă. Ce puteam să-i zic? Să-i mulţumesc că m-a dat la internat și nu m-a vizitat de-a lungul anilor? El ce putea să-mi spună, că am crescut şi că am ochii mamei? Am scuipat amar într-o parte şi acolo am lăsat şi amintirile legate de el, doar zâmbetul mamei mai e viu în inima mea”, schițează un surâs trist Valeriu.

A îndurat multe. A dormit pe cartoane, a mâncat o dată pe zi sau pe săptămână, dar niciodată nu a încetat să muncească. Astăzi e angajatul unei firme de construcţii. Salariul său îi ajunge să-şi întreţină cei doi copii. „Sunt fericit alături de soţia mea, fiindcă am stabilit din start nişte reguli. Atunci când îi e greu pe suflet - să mă sune şi să-mi spună, dar să nu lase supărarea să o macine, ca pe mama. Ea lucrează vânzătoare la un magazin. M-am întâlnit cu tata în una de zile. Eram cu copiii în parc. M-am uitat la el, el - la mine şi special am strigat numele mamei pe care i l-am pus fiicei mele. Şi i-am zâmbit. Atât. După care i-am întors spatele”, încheie Valeriu.