Un Nobel pentru adevăr

Contre-jour

În fiecare an atribuirea Premiului Nobel pentru Literatură agită spiritele în lumea intelectuală. Se fac clasamente, se listează favoriții la bursa pariurilor. Pe timp de război – iar lumea noastră e devastată de războaie – se știe, artele tac, nu și în luna octombrie, când literatura își redobândește demnitatea pe care în restul anului mass-media mai mult le-o ignoră sau le-o recunoaște ocazional, cel mult în conexiune cu anumite evenimente politice, cataclisme și drame umanitare.

De când Herta Muller, scriitoare de limbă germană, născută și formată în România, a fost încununată cu râvnita distincție a Academiei Suedeze, speranțele pentru un „Nobel Românesc”, pe care să-l obțină un scriitor de limbă română, au crescut și au părut tot mai îndreptățite. Mircea Cărtărescu și Norman Manea sunt numele cele mai des vehiculate, iar nerăbdătorii i-au plasat chiar pe „lista scurtă” a pretendenților, deși aceste liste vor fi cunoscute, potrivit regulamentului Academiei Suedeze, abia peste 50 de ani.

N-a fost să fie nici în 2015 un Nobel literar românesc, dar ne consolăm cu faptul că Nobelul a revenit unei scriitoare din Est, Svetlana Aleksievici din Belarus, aflată de mai mulți ani printre favoriții la premiu. Motivația Comitetului Nobel sună astfel: „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”.

***

Svetlana Aleksievici scrie o proză care combină documentaristica și jurnalismul, amalgamând istorii și voci ale mai multor personaje, mărturii imprimate pe bandă de magnetofon, culese din mediul celor marginali, al victimelor tăcute și anonime pe care de regulă cronicile oficiale le ignoră, dar nici scrierile literare nu le acordă prea multă importanță. Teme obsedante în creația ei, precum cel de-Al Doilea Război Mondial, catastrofa de la Cernobîl, invazia sovietică în Afganistan, sunt abordate din unghiuri insolite, de la firul ierbii. Tonalitatea ei este gravă, exigentă, în acord cu tragediile pe care le descrie. A compus, timp de 35 de ani, un lung epitaf – cinci cărți – despre omul sovietic, despre omul din Est – produsul celui mai monstruos experiment din istoria contemporană. A coborât în Infern pentru a descoperi ceea ce a mai rămas din ființa umană. Ciclul romanesc „Vocile Utopiei” cuprinde titlurile: Războiul nu are chip de femeie (1985); Ultimii martori (1985); Copii în sicrie de zinc (1989); Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor (1997); Timpul second-hand. Sfârșitul omului roșu (2013).

Două cărți ale scriitoarei belaruse au fost traduse și în limba română: Războiul nu are chip de femeie (1989, traducere de Ion Covaci, la Editura Militară) și Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor (2015, Editura Corint, traducere de Antoaneta Olteanu).

***

„Noi nu am avut o altă istorie, diferită de restul lumii, toată istoria noastră e militară. Fie am luptat, fie ne-am pregătit de război. Niciodată nu am trăit altfel. Nici nu ne-am dat seama cât de militarizați suntem. Eroii noștri, idealurile noastre, reprezentările noastre despre viață sunt militare. Iată de ce curge așa de ușor sângele pe pământul fostului imperiu”, spunea Svetlana Aleksievici într-un interviu în care încerca să explice obsesiile ei tematice.

Și tocmai această viziune demistificatoare asupra istoriei și a tradițiilor despotice din spațiul post-sovietic alimentează o tensiune, o receptare conflictuală a cărților Svetlanei Aleksievici, dar și ostilitatea față de prestațiile sale civice. Este o disidentă, o luptătoare pentru drepturile omului, care critică regimul Lukașenko și autoritarismul sângeros al lui Putin. Motiv pentru care în Belarus este cel mult tolerată (a revenit în țara ei după 11 ani de exil în Occident), iar în Rusia este considerată o defăimătoare, o dușmancă a Uniunii Sovietice și a „renașterii lumii ruse”.

Identitatea Svetlanei Aleksievici o face, cum recunoaște chiar ea, emblematică pentru ceea ce se cheamă „omul sovietic”. S-a născut în Ucraina, la Ivano-Frankovsk, dintr-un tată belarus și o mamă ucraineancă, a trăit în Belarus și scrie în limba rusă. Vestea că Aleksievici a luat Premiul Nobel a provocat o adevărată furie printre naționaliștii ruși, care îi contestă valoarea estetică și îi blamează atitudinea critică față de imperialismul rusesc: „Există vreo sută de scriitori în Rusia care scriu mai bine ca Aleksievici”; „Scrierea documentară, reportajul jurnalistic nu este literatură”; „Dacă a trăit în Occident și e foarte adulată și populară acolo, înseamnă că e în slujba străinilor”…

Poate că există în Rusia, în spațiul rusolingv (și printre candidații la Premiul Nobel din lumea întreagă, desigur) scriitori mai valoroși decât Svetlana Aleksievici, doar că ceea ce le scapă criticilor săi fascistoizi și șovini din Rusia (Prilepin, Prohanov, Limonov ș.a.) este că Premiul Nobel pentru Literatură se acordă pentru umanism, pentru scrieri umaniste, nu pentru propagandă militaristă. Iar creația Svetlanei Aleksievici exprimă cum nu se poate mai elocvent această idee. De altfel, toți laureații Nobel de origine rusă au fost tocmai în țara lor cel mai vehement contestați: Bunin, pentru că nu a acceptat revoluția bolșevică („un lup contrarevoluționar”); Pasternak pentru caracterul decadent și cosmopolit al cărților sale; Soljenițîn pentru revolta sa antisovietică demascatoare („un vlasovist literar”); Brodski pentru „parazitism” și „atitudini antisociale”. Singurul care a fost iubit de autoritățile comuniste a fost Șolohov.

***

Premiul Nobel acordat Svetlanei Aleksievici celebrează o întreagă cohortă de creatori care servesc cu fidelitate și devotament jurnalismul și scrisul publicistic. Încă o demonstrație, dacă mai era nevoie, că orice pagină scrisă cu dăruire și talent contează, indiferent de genul pe care îl abordezi. Un scriitor este, trebuie să fie o conștiință a timpului său, să slujească adevărul în orice împrejurare. Îi apreciez foarte mult pe scriitorii care se implică, nu stau retrași în turnul lor de fildeș, pe cei care sunt sensibili la suferința lumii. Aleksievici este un om curajos și nu sunt vorbe mari. Nu e puțin lucru să-l înfrunți pe dictatorul Lukașenko, în a cărui țară dispar oameni peste noapte, sau pe Vladimir Putin, ai cărui opozanți sunt asasinați chiar de ziua președintelui rus, în scara blocului în care locuiesc (Anna Politkovskaia) sau lângă zidurile Kremlinului (Boris Nemțov). O luare de atitudine a unei personalități, a unui om cu renume, cum este un scriitor cunoscut și apreciat în țara lui și în străinătate, îl va opri sau măcar îl va pune pe gânduri pe dictatorul care își terorizează concetățenii, va amâna adoptarea unei legi antidemocratice sau închiderea unui post de televiziune independent. Sunt lucruri poate neînsemnate, văzute la scară universală, dar importante pentru viața fiecăruia dintre noi. Vocile curajoase ale scriitorilor sunt necesare nu numai în Estul nostru împotmolit în mafie și în reflexe totalitare, dar și peste tot în lume. Răul se va întinde nemărginit până când cineva nu va vorbi, nu i se va opune.

***

Fragmente din cărțile Svetlanei Aleksievici – un bestiar care amestecă victimele și călăii.

1. „O „komunalkă” sovietică, un apartament „la comun” obișnuit. Locuiesc împreună cinci familii – douăzeci și șapte de suflete. O singură bucătărie și un singur veceu pentru toți. Două vecine sunt bune prietene: una are o fetiță de cinci ani, cealaltă e singură. În komunalkă, bineînțeles, toți trăgeau cu ochiul, se spionau, se ascultau. Cei care stăteau într-o cameră de zece metri pătrați îi invidiau pe cei care locuiau într-o cameră de douăzeci și cinci de metri... Așa e în viață. Și iată că într-o noapte vin cei cu mașina neagră. Este arestată mama fetiței. Înainte să fie scoasă pe ușă, ea reușește să-i spună, s-o roage pe prietena ei: „Dacă nu mă întorc, te rog să ai tu grijă de fiica mea. N-o da, te rog, la casa de copii”. Prietena a consimțit, a luat copila alături de ea și a intrat și în posesia celei de-a doua camere. Fetița cu timpul a început să-i spună mama, „mama Ana”. Au trecut 17 ani… După 17 ani a fost eliberată din lagăr adevărata mamă a copilei. I-a sărutat mâinile și picioarele prietenei ei în semn de recunoștință, că a avut grijă, că i-a crescut fata…

De obicei, poveștile se termină în aceste momente fericite, dar în viața reală istoria noastră a avut un alt final, n-a fost un happy-end. În epoca Gorbaciov, când s-au deschis arhivele, fosta pușcăriașă a fost întrebată dacă dorește să-și vadă dosarul de la Securitate. A vrut. L-a deschis și… Chiar prima filă din dosar era un denunț. Un scris pe care îl cunoștea prea bine. Îl scrisese vecina și prietena ei, „mama Ana”.

Înțelegeți ceva din întâmplarea asta? Eu nu înțeleg nimic. Și nici femeia aceea n-a putut să înțeleagă. A venit acasă și s-a spânzurat”.

2. „Cineva ne-a trădat… Nemții au aflat locul unde e așezată tabăra noastră de partizani. Au înconjurat pădurea și au blocat toate drumurile. Ne ascundeam în desișuri sălbatice, în hățișuri mlăștinoase, acolo unde nemții nu îndrăznesc să intre. Mlaștina înghite și tehnică militară, și oameni. Stăteam câteva zile, uneori chiar săptămâni întregi ascunși în apă.

Cu noi era o femeie, o radiotelegrafistă, care născuse de curând. Copilul e flămând, vrea piept… Dar și femeia e flămândă, nu are lapte, iar copilul plânge întruna. Nemții sunt aproape, au câini cu ei, ne adulmecă urmele. Dacă aud câinii plânsul copilului, suntem pierduți. Întreg grupul, vreo treizeci de oameni. Înțelegeți?

Am hotărât să…

Dar nimeni nu îndrăznește să-i transmită femeii ordinul comandantului. Femeia pricepe singură. Își lasă brațele în care ține copilul în apa mlaștinii și stă mult timp așa. Copilul nu mai plânge, nu se mai aude niciun scâncet. Și noi nu îndrăznim să ridicăm privirea, să-i vedem fața acelei femei, și nici unul pe celălalt nu ne putem privi în ochi.”

***

3. „Nu-mi aduc aminte din război nici de pisici, nici de câinii, îmi amintesc de șobolani. Mari, cu ochi galbeni-albaștri… O groază de șobolani, fără număr. După ce mi-am tratat rănile în spital, am fost trimisă înapoi în unitatea mea. Mi-am găsit camarazii în tranșeele din preajma Stalingradului. Comandantul a ordonat să fiu condusă în bordeiul rezervat femeilor. Acolo, în bordei, m-am mirat că nu erau niciun fel de lucruri, doar niște paturi improvizate din ramuri de pin și atât. Nu m-au prevenit… Mi-am lăsat rucsacul în bordei și am plecat. După o jumătate de oră, când m-am întors, nu mi-am găsit rucsacul. Nici urmă din lucrurile mele, nu mai erau nici măcar pieptenele și nici creionul.

Șobolanii devoraseră totul într-o clipită… A doua zi, dimineață, soldații mi-au arătat mâinile celor grav răniți roase de guzgani…

Nu văzusem în niciun film de groază cum părăsesc șobolanii orașul ce urma să fie bombardat de artilerie. S-a întâmplat, dar nu la Stalingrad… A fost aproape de Viazma… Dimineața pe străzile orașului hălăduiau turme de șobolani, fugeau departe, în câmp. Simțeau apropierea morții. Erau mii, zeci de mii de șobolani… Negri, suri… Oamenii se uitau îngroziți, îngrețoșați la acest tablou sinistru și se lipeau de pereții caselor. Și chiar în momentul în care șobolanii dispăruseră din raza privirii noastre, a început bombardamentul. Se trăgea din tunuri, din avioanele care roiau deasupra noastră. N-a rămas nimic, nici case, nici subsoluri, praf și pulbere s-au făcut toate…”