Umberto Eco și portretul grotesc al presei

Contre-jour

Neglijat pe nedrept de juriul Nobelului pentru Literatură, Umberto Eco, la 83 de ani, publică un nou roman – Numărul zero. Al șaptelea și cel mai scurt: are puțin peste două sute de pagini, adică la jumătate din numărul paginilor cu care prozatorul își obișnuise cititorii. E un bun prilej acesta pentru mulți să reușească să citească un roman de Umberto Eco, unul din marii scriitori ai lumii.

Numărul zero, comparat cu alte romane ale scriitorului italian (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Baudolino, Insula zilei de ieri, Miste­rioa­sa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga), nu are la bază o intrigă foarte complicată și nu este „sufocat” de referințe culturale, de coduri supraetajate/ascunse, pentru descifrarea cărora ar trebui să urci mult, amețitor. E o poveste, scrisă în registru parodic, despre Italia contemporană (acțiunea e plasată la Milano, în 1992), o satiră, în primul rând, a presei din peninsulă, dar și a presei de oriunde. Cronicarii din România ai romanului au subliniat că subiectul pare inspirat și din realitățile politice, și din moravurile presei românești postdecembriste. La fel, după ce am citit romanul, pot să spun că Umberto Eco a „tras cu ochiul” și la realitățile moldovenești, mai ales la cele de după apariția oligarhilor și a mogulilor de presă…

Un grup de ziariști ratați, plutind pe apele mediocrității (Colona, Maia Fresia, Romano Braggadocio, Cambria, Lucidi, Constanza), sunt convocați de un personaj „uns cu toate alifiile”, cum se zice, pe nume Simei, pentru a concepe un ziar de scandal cu titlul Mâine. Finanțatorul/patronul proiectului este Comandorul, proprietar de televiziuni și hoteluri, afacerist fraudulos, foarte bogat, care dorește ca prin intermediul acestui ziar de scandal să-și câștige un loc privilegiat, de comandă, în lumea presei, a băncilor și finanțelor. Metoda pe care o alege este șantajul murdar, în forță. Ziarul Mâine este o publicație care nu va apărea niciodată pe piață, va rămâne o ficțiune, iar echipa de mercenari vor pregăti așa-zisele numere zero, care să-i sperie și să-i intimideze pe rivalii și adversarii Comandorului. Ședințele de redacție conduse de Simei și Colona (un fel de redactor-coordonator, cu mai multă carte) sunt comice și exploatează toate clișeele media, ale presei de scandal, în primul rând. Articolele propuse de redactori sunt acceptate sau respinse în funcţie de interesele patronului, care nu apare niciodată în prim-planul naraţiunii. Se discută despre felul cum trebuie scrise textele pentru gustul publicului, un public care vrea „legalitate și ordine, însă e lacom de bârfe și dezvăluiri despre diferite forme de dezordine”. O redacție trebuie să fie capabilă să scoată știri din orice, să dețină dosare compromițătoare pentru adversarii finanțatorului, să aibă știința șantajului, să recicleze evenimente vechi, să transforme banalul în senzațional, dar mai ales să nu uite de atracția cititorului pentru nenorociri şi tragedii…

Trei fragmente din conținutul ședințelor de redacție ale fantomaticului ziar Mâine:

1. „Dar pentru a strecura opinii fără să sară-n ochi mai sunt și alte mijloace. Ca să știm ce trebuie să apară într-un ziar, se cere, cum se spune prin alte redacții, să fie stabilite prioritățile. Știri ce trebuie date sunt pe lumea asta o infinitate, dar de ce trebuie să relatezi că a avut loc un accident la Bergamo și să ignori că s-a produs unul la Messina? Nu știrile sunt cele care fac ziarul, ci ziarul e cel care face știrile.” (pag. 60)

2. „Dosarele conțin știri răzlețe pe care apoi îi revine persoanei interesate să le prelucreze în așa fel, încât să reiasă din ele niște suspiciuni, niște aluzii. O tăietură de ziar spune că Cutare a fost amendat cu ani în urmă pentru exces de viteză, alta că luna trecută a vizitat o tabără de cercetași, iar o alta că ieri a fost văzut într-o discotecă… Puterea unui dosar este că nici nu trebuie arătat: e de-ajuns să faci să circule zvonul că există niște informații - să spunem așa - interesante. Cutare află că ai informații despre el, nu știe exact ce fel de informații, însă toți au câte un schelet în dulap, și e prins în capcană: imediat ce-o să-i ceri ceva, o să se-înmoaie pe loc.

- Treaba asta cu dosarele îmi place, a remarcat Simei. Editorului nostru i-ar face plăcere să aibă instrumente care să-i permită să țină la respect persoane care nu-l prea iubesc sau pe care el nu le are la inimă.” (pag.137)

3. „De obicei, chiar pentru un ziar adevărat, soluția cea mai prudentă este s-o dăm pe coarda sentimentală, să ne ducem să intervievăm rudele. Dacă sunteți atenți, așa fac televiziunile, când se duc și sună la ușa unei mame al cărei copil de zece ani a fost băgat în acid: Doamnă, ce-ați simțit la moartea copilului dumneavoastră? Oamenilor li se umezesc ochii și toată lumea e satisfăcută. Există un frumos cuvânt nemțesc, Schadenfreude, să te bucuri de nenorocirea altuia. Ăsta-i sentimentul pe care un ziar trebuie să-l respecte și să-l alimenteze”. (pag. 155)

Dintr-un roman al lui Umberto Eco nu putea să lipsească și conspirația. Jurnalistul mitoman Romano Braggadocio, care vede comploturi peste tot, este convins că nu Mussolini a murit la 28 aprilie 1945 (ucis de partizani), ci sosia lui, o dublură. „Il Duce”, ajutat de Vatican, s-ar fi ascuns în Argentina, iar istoria postbelică a Italiei s-a scris și cu participarea lui Mussolini. Partea aceasta de subiect, întinsă pe multe pagini, leagă evenimente reale din peninsulă de implicarea unor organizații și servicii secrete din mai multe țări. Spune Braggadocio: „... umbra lui Mussolini, dat drept mort, planează peste toate evenimentele care au loc în Italia din 1945 până astăzi, aş zice, iar moartea reală dezlănţuie perioada cea mai teribilă din istoria acestei ţări, implicând organizaţiile stay-behind, CIA, NATO, Gladio, P2, Mafia, serviciile, înaltele comandamente militare, miniştri ca Andreotti şi preşedinţi precum Cossiga, şi fireşte că şi o bună parte a organizaţiilor teroriste de extremă stângă, infiltrate cum trebuie şi manevrate. Ca să nu mai spun că Moro a fost răpit și asasinat, pentru că știa ceva și putea să vorbească.” (pag. 193)

Ce se întâmplă cu cel care deținea secretul acestei conspirații oculte, ce soartă au alți „condeieri” din redacția ziarului-fantomă şi cum evoluează afacerea pe care o pun la cale vă las să descoperiți citind romanul Numărul zero. Tradus impecabil în română pentru Editura „Polirom” de Ștefania Mincu, romanul lui Umberto Eco poate fi găsit la Salonul Internațional de Carte, deschis încă pentru două zile la Biblioteca Națională din Chișinău. Lectură plăcută!

(editorial publicat la 2 septembrie 2015 pe site-ul Ziarului NAȚIONAL)