La judecata Poetului

Contre-jour

„Obiective vociferate”

Îți trebuie multă răbdare și măcar un dram de speranță ca să reușești să urmărești mișcarea halucinantă, schizoidă a politicienilor noștri. Nici gerul și viscolul care au pogorât peste Moldova nu-i face mai atenți în formulare și mai prudenți în „evoluția” lor. Într-o zi, uneori doar pentru câteva ore, îi găsești într-o tabără, apoi evadează în alta, cu scuze bâlbâite sau argumentări dintre cele mai stupefiante.

După respingerea candidaturii lui Plahotniuc de către președintele Timofti – cel prea repede și cam imprudent declarat „ultima redută împotriva oligarhiei în RM” –, am avut un premier-surpriză din chiar echipa prezidențială, juristul Ion Păduraru. Omul însă, cu toate bunele sale intenții, nu a rezistat nici măcar 24 de ore (mă întreb, de ce s-a băgat? era un inconștient sau poate s-a speriat pe parcurs? sau avea o misiune secretă despre care se speculează?... Oricum, dl Păduraru a promis, pe un ton misterios, că ne va oferi mai multe detalii, pentru că „situația e mai complicată”). Președintele, aflăm din spusele lui Ion Sturza, l-a sunat și îl pregătea pentru o nouă desemnare chiar pe el, pe fostul prim-ministru moldovean, aflat la București în acel moment. Dl Sturza chiar s-a pornit la Chișinău, doar că între timp președintele a citit mai atent recomandarea Curții Constituționale și l-a desemnat pe candidatul „majorității absolute”, Pavel Filip, fruntaș PD.

Așa că în materie de elasticitate și liber-schimbism politic am înregistrat un record dacă nu mondial, pentru că nu avem datele din Africa, atunci cu siguranță unul european.

Despre suferința și transformările de la o oră la alta ale celor care au părăsit PLDM-ul și votează pentru „stabilitatea R. Moldova” aproape că nici nu mai are rost să vorbim. Comportamentul lor este penibil și ilar. Unii se enervează și le reproșează vechilor colegi, rămași în opoziție, că sunt „frustrați” și că urmăresc „scopuri ascunse”. Alții se ascund pur și simplu și nu răspund la telefon. O deputată de la Cahul tot are ezitări să semneze în lista „majorității absolute” și invocă presiunea colegilor săi din teritoriu și responsabilitatea față de alegătorii cărora le-a bătut la ușă. Iar Ion Bălan – ajuns un fel de purtător de cuvânt al grupului „responsabil” din PLDM care vrea stabilitate – ne-a asigurat, pentru liniștea noastră, în felul următor: „Noi nu renunțăm la acele obiective declarate și VOCIFERATE de PLDM…”.

În fața unei asemenea mărturisiri tulburătoare, n-are cum să te mai macine angoasa. Va fi la fel cum a fost sau poate mai mult decât atât.

Recital politic la Eminescu

Și anul acesta, pe 15 ianuarie, am asistat la pelerinajul bravilor noștri politicieni la bustul lui Eminescu de pe Aleea Clasicilor. E ca un ritual în care, ținând cont de context și de situație, politicieni își primesc binemeritate calificative din partea poporului, sub aprobarea mută a poetului național care devine, cel puțin de ziua sa (declarată Ziua Culturii Naționale), un reper elocvent pentru conduita urmașilor, o unitate de măsură pentru gloria sau, dimpotrivă, turpitudinea lor. Și la fel, ca într-o ceremonie pe care au însușit-o din ce în ce mai bine, de la un an la altul, și chiar o consideră sacrosanctă (pentru că dă bine la imagine), aleșii neamului învață pe dinafară două-trei versuri din Eminescu pentru a defila cu ele în fața microfoanelor, iar dacă jurnaliștii se întâmplă să-i ocolească (tocmai într-o asemenea zi, în care s-au străduit atât!), îi vezi cu privirea ultragiată, mușcându-și buzele…

Astfel, de 15 ianuarie, politicienii care au fost consemnați mai recent cu fapte bune sunt aclamați și îmbrățișați. A fost cazul președintelui Timofti, după ce în ajun avusese curajul să-l respingă pe Plahotniuc și era considerat eroul momentului (sigur, încă nu știam ce se va întâmpla până diseară). Acolo, pe Alee, flancat de frunțile de granit ale clasicilor literaturii române, șeful statului părea perfect conectat, din punct de vedere artistic și emoțional, la misiunea și semnificația gesturilor sale politice, trecute și viitoare, recitind din „Împărat și proletar”: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!/ (…) Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, /Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”

Liberalii lui Mihai Ghimpu au provocat reacții diametral opuse publicului masat pe Alee: au fost huiduiți, li s-a strigat „Iuda” și „trădătorii”. Cel care ne-a avertizat mereu că, iată-iată, se coace „harbuzul” alianței PLDM cu comuniștii, este acum gata el însuși să mănânce „harbuzul”… deja murat (ce vreți, e iarnă, e noapte și e frig, seniori!) împreună cu transfugii lui Voronin, cu care până mai ieri se considerau, cel puțin declarativ, adversari ireconciliabili.

De pe Aleea Clasicilor, în 15 ianuarie, nu putea lipsi Igor Dodon, care are și el niște sentimente în legătură cu „marele nostru poet național.” (Pe o rețea de socializare constata c-un aer filozofic: „S-a născut în Moldova, a murit în România. Așa au fost timpurile și procesele istorice”). Citatul poetic eminescian preferat de șeful PSRM în acest an a fost din „Criticilor mei”: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte”.

Am ascultat acest vers și nu mi-am putut reprima senzația unei profeții involuntare și psihanalizabile, pe care Dodon a rostit-o la adresa propriului partid. Căci bat și ei, socialiștii, ca mulți alții, la poarta schimbării, dar nu e deloc sigur că anticipatele nu-i vor prinde seci și găunoși, precum un mănunchi de flori uscate în glastră… Pentru că nu poți umbla cu croșete ideologice, fabricându-ți un Eminescu după chipul și asemănarea ta rusofil-statalistă și în același timp să te proclami apărătorul celor mulți și obidiți în fața hidrei oligarhice…

Arunci o privire asupra faunei politice moldovenești care s-a înghesuit cu flori, de 15 ianuarie 2016, pe Aleea Clasicilor din Chișinău, și cauți, tot așa, un gând înaripat pentru ceea ce înseamnă posteritatea lașă și ipocrită a geniului poeziei române în Basarabia de azi, și te oprești la una dintre cugetările ironic-amare ale lui Mihai Eminescu, la fel de memorabilă și semnificativă, din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el./ Sub a numelui tău umbră...”