Jurnalul zilelor ce trec: Între două lumi

Contre-jour

„Patriotismul ca ultim refugiu al ticăloșilor”

Împotmolită în războiul din Ucraina și Siria, rezistând cu greu sancțiunilor occidentale, Rusia lui Putin pare să intre într-o nouă spirală a demagogiei. Cum altfel să califici faptul că Putin a declarat că ideea națională a rușilor este patriotismul. A spus-o, pe 3 februarie 2016, la o întâlnire cu un club al liderilor locali care promovează inițiativa în business în regiunea Volgograd.

Citat: „Nu avem și nu putem avea o altă idee care să ne unească în afara patriotismului. Și businessul și funcționarii, în general toți cetățenii muncesc ca statul să devină tot mai puternic”. Afirmația lui Putin a fost difuzată intens de propaganda rusă („o idee mult așteptată într-un moment crucial!”) și ironizată de puținii săi critici din Rusia.

Se revine, după cum se vede, la setul de valori de pe timpul stalinismului – deși cred că Rusia niciodată nu le-a abandonat cu adevărat –, care nu pune niciun preț pe viața omului, pe libertatea și drepturile lui, contează doar ca statul să fie cât mai puternic. Când nu ai soluții pentru situația tot mai complicată, tot mai disperată a rușilor (într-un clasament al țărilor după nivelul de viață, Rusia ocupă un loc dezonorant…), îi chemi sub stindardul patriotismului și invoci nevoia de unitate în fața pericolului extern – „Patria e în primejdie!”. Și, pentru a-ți asigura loialitatea supușilor și a-ți justifica apelul la coeziune în jurul conducătorului, mai și declanșezi câte un mic război, care se vrea victorios - prin vecini sau pe meridiane mai îndepărtate, oriunde te îndeamnă „vocația de eliberator”, exersată încă de pe vremea imperiului țarist.

În Rusia e în plină desfășurare o întreagă campanie de promovare a lui Ramzan Kadîrov, liderul Ceceniei putiniste, ca mare patriot al Rusiei. Câțiva artiști și deputați din Duma de Stat au apărut în fotografii ținând în mână un cartonaș pe care scria că Ramzan Kadîrov este un mare patriot al Rusiei. Figura sa se impune mai ales când vine vorba de hăituirea firavei opoziții liberale, câtă a mai rămas în Rusia. Kadîrov dispune de o armată de 15-20 de mii de luptători fideli, care se pot deplasa în orice colț al Rusiei pentru operațiuni speciale de anihilare a adversarilor Kremlinului. Kadîrov e folosit pe post de alternativă-sperietoare la Putin, într-un moment când președintele rus este demascat ca cel mai bogat și mai corupt om din Europa, implicat direct în asasinarea lui Litvinenko cu poloniu radioactiv. Raționamentul propagandei oficiale sună în felul următor: dacă nu vă mai place Vladimir Vladimirovici, s-ar putea să vă conducă Ramzan Akhmadovici.

„Patriotismul este ultimul refugiu al ticăloșilor” – vechiul aforism al doctorului Samuel Johnson. Nemernicii care urcă pe acest fals postament au convingerea că pot judeca și pedepsi pe oricine se ridică deasupra lor prin calitățile sale morale, prin valoare autentică, nu prin cea abuziv atribuită de către un stat discreționar.

Papa Francisc și patriarhul Kiril

La 12 februarie 2016, pe aeroportul din Havana, Cuba, va avea loc întâlnirea dintre papa Francisc și patriarhul Kiril. Pentru prima dată în ultima mie de ani, capul Bisericii Apusene și șeful Bisericii Ruse se vor afla față în față. O întâlnire dintre doi oameni atât de greu compatibili, încât ai putea spune că au fost zămisliți de dumnezei diferiți. Doi oameni ce par să trăiască în secole îndepărtate unul de celălalt. Patriarhul Kiril crede că suferința oamenilor întărește Biserica, pe când papa Francisc, dimpotrivă, e convins că Biserica trebuie să aline suferința și să-i întărească pe oameni. Nu știu cum se va desfășura această întrevedere de gradul III, se fac multe comentarii în avanpremieră, dar la sfârșitul ei se va da publicității o Declarație comună a celor doi șefi religioși, care vor dialoga la Havana despre persecuțiile împotriva creștinilor în lumea de astăzi (o manevră de învăluire a lui Putin, s-ar zice, întâlnirea dintre cei doi prelați, prin care Moscova încearcă să facă o breșă în zidul izolării, parașutându-și agentul credincios în tabăra inamică, occidentală).

Un subiect generos pe care papa Francisc – singura personalitate de nivel planetar care mai face istorie în aceste timpuri alienate! – l-a prefațat în stilu-i cunoscut, cerându-și iertare pentru purtarea neevanghelică a Bisericii Catolice față de protestanți și alte culte creștine de-a lungul timpurilor.

În contrast cu pocăința universală a papei Francisc, patriarhul rus Kiril nu numai că nu regretă nimic din gloria îndoielnică a instituției pe care o păstorește, ci chiar și-a chemat frații întru credință din Ucraina să nu se împotrivească armatei ruse, debarcate în Crimeea, și să se lase eliberați, pentru că războiul din Ucraina e un „proiect divin” pe care ei îl vor înțelege mai târziu. Până atunci să meargă pe încredere.

R. Moldova, mă întreb, căreia dintre cele două lumi vrea să-i aparțină? E cu papa Francisc sau cu patriarhul Kiril? Sau rămânem „la mijloc”, așa cum ni-e obiceiul, adică tot cu rușii?... Să nu ne amăgim: regretul, compasiunea, solidaritatea cu semenii noștri – creștină și cetățenească deopotrivă – implică discernământ și un act de acceptare a celuilalt pe care prea puțini sunt dispuși să-l asume. Ipocrizia nu ține loc de credință.