Jurnalul zilelor ce trec: Cine mai stă de veghe în Câmpia Literaturii?

Contre-jour

Sunt deseori întrebat de prieteni sau de diverși cunoscuți câte cărți am citit în ultimul an sau câte cărți „am dat gata” vara asta. Câteva, le răspund, dar și mai puţine sunt cele pe care le-am re-citit.

Cred că relectura e criteriul valorii unei cărți și a unui autor. Mai ales că la vârste diferite citeşti diferit. Într-un fel am citit „Crimă și pedeapsă” când aveam 20 de ani și m-am lăsat furat de intriga polițistă a poveștii și cu totul altfel m-a prins romanul lui Dostoievski la 40 de ani, unde m-a pasionat plonjonul în psihologia abisală a personajelor, pânda dintre „vânător” (Porfiri Petrovici) și „vânat” (Rodion Raskolnikov), în dialogurile lor interminabile - o tortură și un camuflaj reciproc al intențiilor, o plasă de aluzii și eschive meșteșugite. Același lucru pot să spun și despre „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Prima lectură, grăbită, sacadată (trebuia să restitui cartea la termen, se făcuse o coadă lungă la ea – ce timpuri!) a fost aidoma unei „conversații” (e drept, mai sofisticată) cu Agatha Christie în „Orient Expres”. După câțiva ani, când am avut propriul meu exemplar – scosesem și noi o ediție la Editura „Hyperion” din Chișinău – am savurat fundalul istoric al narațiunii, dezbaterile politice, filozofice și religioase ale epocii cu care își garnisise atât de copios romanul Umberto Eco. A fost de parcă aș fi citit o altă carte!

Toamna e anotimpul relecturilor din Salinger. Acum îmi plac mai mult unele povestiri decât celebrul The Catcher in the Rye (De veghe în lanul de secară). Dialoguri… geniale, cum n-am mai citit la altcineva: mama (doamna Glass) şi fiica (Muriel), la telefon, în „O zi desăvârşită pentru peştii banana”; Eloise şi Mary Jane în „Sărmana gleznă scrântită”; Ginnie şi fratele Selenei în „Chiar înaintea războiului cu eschimoşii”; Sandra şi doamna Snell în „Jos, în barcă”; Esmé şi sergentul X. în „Pentru Esmé – cu dragoste şi abjecţie”; Bărbatul cărunt şi Arthur, la telefon, în „Ochii verzi şi gura mică”…

E o adevărată școală pentru cine vrea să scrie. Înveți de la cei mari, și Salinger e unul dintre ei.

***

După moartea în 27 ianuarie 2010 a lui J.D. Salinger, mă întrebam emoționat, pe blog, „Cine va mai sta de veghe în Câmpia Literaturii?”. Și răspundeam tot acolo la întrebarea de ce mi-a plăcut atât de mult scriitorul american.

Mi-a plăcut că a publicat puţin şi doar lucruri care rezistă.

Mi-a plăcut poetica lui austeră, fragmentară, din care a alungat… sufleţelul, şi care parcă te invită să completezi pe ici-colo.

Mi-a plăcut că s-a retras în plină glorie ca un nebun sau ca un înţelept, transformându-şi viaţa (a trăit 91 de ani) într-o enigmă, sfidând lumea şi propria-i glorie… Cred că, de fapt, s-a jucat cu noi. Liniştea lui de la Cornish, New Hampshire – locul unde a trăit izolat 50 de ani -, era într-un fel destul de zgomotoasă. În orice caz, a auzit foarte bine larma pe care o făceam noi, ceilalți, în jurul său…

Şi oare cum a mai scris Salinger în toți acei ani? Pentru că a scris.
„I like to write. I love to write. But I write just for myself and my own pleasure”, a spus J. D. Salinger pentru „The New York Times” în 1974, în unul din puţinele interviuri pe care le-a acordat presei în jumătate de secol de viaţă.

Şi oare o să-mi placă şi ce a scris după ce s-a retras?
Aş vrea, dar asta înseamnă că va trebui să fie la fel de bun ca John Updike, Philip Roth sau genialoidul Jonathan Franzen. Mă tem că nu…

Şi dacă tot va întra pe mâna cineaştilor, atunci „hăcuirea” s-o înceapă Steven Spielberg, căruia Salinger i-a refuzat de atâtea ori ecranizarea aventurilor lui Holden Caulfield.

În 1998, în săptămâna cât am stat la New York, m-am dus în Central Park să văd iazul de care pomeneşte Caulfield în „De veghe în lanul de secară”. Era noiembrie, lacul nu îngheţase şi raţele se bălăceau în apă. Mai amuzant a fost să mă întâlnesc acolo cu o scriitoare din Coreea de Sud, frumoasa Han Kang, care participa la acelaşi program cu mine la Universitatea din Iowa și de care mă despărțisem pe aeroportul din Chicago. Şi ea îl citise pe Salinger.

***

Relectură din Cioran, „Lacrimi și sfinți”. Scepticul de serviciu îl găsește pe Dumnezeu cu ajutorul lui Bach: „Când asculți Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi. (…)

Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu…”

Și pentru Andrei Tarkovski – am revăzut în aceste zile de convalescență două din filmele sale, „Oglinda” și „Solaris” – cel mai prețuit compozitor a fost Bach. Tarkovski a fost unul dintre puţinii regizori care trăia muzica şi se exprima prin intermediul ei. Cei care l-au cunoscut spun că uneori muzica însemna pentru el chiar mai mult decât subiectul literar de la care pornea în munca sa de regizor. Percepţia, interpretarea pe care o făcea el muzicii era transferată asupra personajelor din filme, asupra filmelor în general, imprimându-le un anume ritm şi o sonoritate armonioasă… Iar cea mai invocată de Tarkovski operă compusă de „germanul care vorbea cu Dumnezeu” a fost „Patimile după Ioan”. Pe patul de moarte, într-o clinică la Paris, în decembrie 1986, când plutea în vise şi halucinaţii narcotice (i se administra morfină, pentru a i se uşura groaznicele dureri), Tarkovski asculta – despărţindu-se de viaţă – „Patimile după Ioan” de Johann Sebastian Bach.