Criza politică din R. Moldova. Ecuația se complică

Contre-jour

După o săptămână de proteste la Chișinău, care au început pe 6 septembrie printr-o Mare Adunare Națională, întrunind circa o sută de mii de oameni, confruntarea dintre protestatari și guvernare nu s-a soldat cu niciun rezultat. Și asta e o veste proastă pentru R. Moldova.

Admițând că unele revendicări ale Platformei „Demnitate și Adevăr” sunt exagerate, cum ar fi organizarea de alegeri anticipate și demisia președintelui Nicolae Timofti, faptul că nici alte cerințe ale manifestanților n-au fost luate în considerare demonstrează că puterea nu vrea să schimbe nimic. Or, cine ar putea să spună că demiterea conducerii Băncii Naționale, schimbarea șefilor de la Procuratura Generală, CNA și alte structuri responsabile cu ordinea de drept și combaterea corupției n-ar fi o necesitate și chiar o urgență? Problema R. Moldova nu este schimbarea cu orice preț a garniturilor politice – ele s-au tot succedat, Slavă Domnului!, în ultimii 24 de ani, și toate au capotat în mlaștina corupției și a imoralității -, ci reformarea instituțiilor statului, care să lucreze în folosul cetățenilor, în conformitate cu legea și Constituția, nu să servească o oligarhie uzurpatoare. Dovadă e că ideea alegerilor anticipate nu-i sperie pe stăpânii din umbră ai acestui stat, ei sunt chiar dispuși să o încurajeze, ca să trecem, de ce nu?, un nou „test al democrației”.

Atâta timp cât instituțiile statului rămân captive unui centru ocult, ilegal de putere, nu contează cine va fi la guvernare, situația va rămâne la fel de proastă, dezastrul se va adânci. Cel care controlează autoritar scena politică din R. Moldova ne-a dat foarte clar de înțeles că își va subordona orice coaliție de guvernare, pro-Vest sau pro-Est, că va face „business” profitabil și sub slogane proeuropene, și sub lozinci pro-Putin. „Business as usual”!

Ca o ilustrație a acestei „flexibilități” ce ridiculizează statul de drept, putem observa traiectoria foarte interesantă a noilor „vedete politice” din R. Moldova: prorușii Renato Usatîi și Ilan Shor. Primul a fost exclus din competiția pentru alegerile din 30 noiembrie 2014 și i s-au intentat dosare penale pentru folosirea de fonduri ilicite în campania electorală. Renato a trebuit chiar să fugă din R. Moldova, să se adăpostească la Moscova. Apoi a revenit triumfător în primăvara acestui an, nu i s-au mai pus piedici, nu a fost arestat și nici judecat, dimpotrivă, partidul său a fost înregistrat la Ministerul Justiției, a obținut un scor neașteptat de bun în mai multe raioane la alegerile locale din iunie, iar Usatîi însuși a cucerit Primăria Bălțiului.

Ascensiunea lui Ilan Shor în zona afacerilor bancare, când a combinat ce a vrut și cum a vrut, ca și implicarea sa în concesionarea Aeroportului Chișinău, au fost asistate din umbră, la fel, de niște influenți protectori. Demascat prin raportul „Kroll” ca principal vinovat de dispariția miliardului, după câteva zile de interogatorii și de arest la domiciliu, bancherul a devenit din nou o persoană respectabilă și omnipotentă, iar orheienii, „răzeșii lui Ștefan cel Mare”, și l-au ales primar. Mai mult: aflăm din presă că mașini ale firmei „Klassika Force”, ce aparține lui Ilan Shor, deservesc până în prezent serviciul de încasare a banilor de la Banca de Economii. Și acest lucru se întâmplă după ce una din aceste mașini, burdușită cu acte bancare de arhivă, a ars în mod suspect…

Puterea de la Chișinău, căreia putem să-i atribuim orice supranume uzat în lumea interlopă, deși se autointitulează „pro-europeană”, nu vrea să admită în niciun chip reformarea instituțiilor de drept. Aceasta este adevărata cauză a opacității guvernanților față de revendicările protestatarilor. Puterea își joacă de fapt miza propriei supraviețuiri politice.

Pe de altă parte, anunțarea unor revendicări maximaliste, chiar din prima zi a protestelor, îi pune pe liderii Platformei „DA” într-o situație dificilă. Întrucât guvernanții nu reacționează și nu cedează, Platforma este nevoită să amplifice protestele, să aducă și mai mulți oameni în piață, ceea ce nu e ușor, mai ales că pentru o tabără de corturi în PMAN, mereu reînnoită și revigorată, nici condițiile meteo nu te ajută. Chemarea la grevă generală, formarea unui „Guvern al încrederii naționale” și constituirea unei forțe politice care să reprezinte Platforma „DA” în alegerile anticipate din primăvara anului 2016 (dacă se vor ține) - idei lansate în cadrul mitingului din 13 septembrie de la Chișinău -, sunt inițiative prin care liderii protestatarilor încearcă să mențină presiunea asupra guvernării, dar nici aceste intenții nu cred că vor intimida puterea. Câți oameni, câți angajați din sectorul public vor răspunde chemării la greva generală?... Iar formarea unui „Guvern al încrederii naționale” – cum și unde? în PMAN?, prin ridicare de mâini? – mi se pare cel mult un ecou al romantismului revoluționar. Pentru ca să nu fie o năstrușnicie, autorii acestei propuneri ar trebui să ofere opiniei publice mai multe „detalii tehnice”. În piață se poate vota orice, mai greu e să traduci în realitate acest elan popular.

O altă problemă pe care trebuie să o administreze liderii Platformei „DA” este depășirea intoleranței și suspiciunilor cu care este întâmpinat oricine se arată mai rezervat față de stilistica protestelor și față de oamenii care s-au postat în prim-plan. Moldovenii s-au ars de atâtea ori în acești ani, încât scepticismul unora este îndreptățit. Ceea ce ar fi bine să se înțeleagă este că nu răspunzi violent și suburban la diferite opinii critice, nu descalifici și declari „dușmani”, aflați în slujba oligarhilor, pe cei care nu se aliniază repede și la comandă. O mișcare de rezistență civică va avea succes în măsura în care va reuși să atragă mai mulți adepți, să solidarizeze societatea. În același timp, e nevoie și de criterii în această adunare de simpatizanți – nu pui pe același plan extremiștii din „Antifa” care, nu e un secret pentru nimeni, execută o partitură pro-Putin și sunt interesați de o escaladare a confruntării, și tinerii unioniști care pledează pentru venirea procurorilor de la DNA-ul românesc în jungla corupției și dezmățului instituțional din R. Moldova. Tot mai mulți cetățeni ai noștri văd în Reunirea cu România soluția eliberării Basarabiei de sub domnia regimului oligarhic. Când ai o asemenea alternativă la îndemână, n-ai cum să o ignori, n-ai cum să excluzi o dezbatere pe această temă, după ce ai acuzat puterea că strâmtorează libertatea de exprimare.

Cred că ceea ce lipsește în tabloul politic al momentului din R. Moldova este un al treilea actor: Occidentul și România. Sigur că și protestatarii, și guvernanții comunică în aceste zile cu ambasadele occidentale de la Chișinău, dar lipsa rezultatelor și neînceperea unui dialog dintre cele două tabere beligerante ne arată că „partenerii de dezvoltare” (cum li se spune în R. Moldova vest-europenilor) nu merg mai departe decât să observe, să exprime opinii, să facă sugestii unora și altora. Or, pentru a scoate R. Moldova din criză e nevoie de mai mult. Guvernanții nu vor începe așa pur și simplu, chinuiți de remușcări, niște reforme care îi pot anihila, trimite pe banca acuzaților. Și nici liderii din piață nu-și vor tempera revendicările, pentru că asta le-ar pune sub semnul întrebării autoritatea în fața protestatarilor, determinarea de a obține ceea ce au promis poporului: dezoligarhizarea R. Moldova. Occidentul are pârghii suficiente pentru a influența pozitiv starea de lucruri din R. Moldova și a opri suferința acestui popor.

România, ca principal partener și avocat european al R. Moldova, ar putea face și ea mai mult. Destui dintre actorii scenei politice de la Chișinău au biografii și afaceri construite în România, uneori chiar cu susținerea anumitor cercuri politice de acolo. Iar președinții români, cel precedent și cel actual, au fost aleși cu entuziasm și de numeroși basarabeni. Poate e momentul să auzim vocea președintelui Klaus Iohannis, vocea clasei politice de la București în legătură cu ceea ce se întâmplă la Chișinău. România ar trebui să fie prima interesată ca R. Moldova să intre pe un făgaș real, nu unul mimat, al europenizării. Iar fără reformarea instituțiilor, fără o justiție independentă între Prut și Nistru, orice sprijin de la București, orice asistență europeană și americană se vor topi ca apa în nisipuri.

Însă dincolo de interese, rivalități, manevre de culise și „pânde strategice”, mă gândesc la starea de spirit a omului din piață, a omului din cort, care a venit la protest mânat de o ultimă speranță. El nu mai poate fi mințit. Nu cred că merită asta.