„Prima femeie regizoare” de la noi!

Evoluţie // „Profesia de regizor devine din ce în ce mai feminină, iar regizoarele uşor-uşor se masculinizează”

„Prima femeie regizoare” de la noi, actriţă, conferenţiară universitară, Nelly Cozaru, a acceptat să-şi împărtăşească experienţa sa de om al teatrului. M-a interesat în mod special dacă femeia regizor este privită diferit în teatru şi de către cine, mai exact: de către public, de critici, de bărbaţii regizori şi dacă i-ar fi mai uşor unei femei să se afirme ca bărbat în teatru. Întrucât, deseori, spectacolele sunt făcute pentru ochiul bărbatului, am discutat despre un teatru „la feminin”, cu probleme feminine, sensibilităţi feminine...

Un spaţiu populat din ce în ce mai mult de femei

La prima sa montare, în 2001 (spectacolul „Frankie şi Johnny sub Clar de lună” de Terrence McNally), Nelly Cozaru era catalogată ca fiind „prima femeie regizoare” din spaţiul nostru. Corectă din fire, ori de câte ori i se solicita vreun interviu, actriţa nu obosea să spună că „nu e adevărat”. „Dacă ne referim la radio, la televiziune, nişa nu este chiar atât de goală, este destul de populată. Deşi, recunosc, era un compliment pentru mine că, vezi Doamne, sunt una dintre primele regizoare, cel puţin în acea perioadă. Abia după aceea au apărut pe firmament Nicoleta Esinencu, Luminiţa Ţâcu.” În ultimii ani putem vorbi de noi absolvenţi ai Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, talentate nume feminine în regia de teatru, cum sunt tinerele Stela Lupan şi Olesea Sfeclă.

În opinia regizoarei Nelly Cozaru, „profesia de regizor devine din ce în ce mai feminină”. „În România, la ora actuală, sunt foarte multe femei regizoare. Încet-încet apare întrebarea: Poate, totuşi, profesia asta nu este atât de masculină? Deşi, fetele care se ocupă de regia de teatru, trebuie să recunoaştem, puţin se masculinizează.

Egalitatea şi echitatea genurilor – o realitate?

Regizoarea Nelly Cozaru nu face distincţii pe sexe între profesii. Cu toate acestea, este dispusă să creadă că unele profesii înclină să fie mai mult de ordin masculin, aşa cum e meseria de regizor de teatru, care presupune să te pricepi câtuşi de puţin la toate: în scenografie, în contabilitate ş.a. În plus, ai de-a face cu diferite schiţe tehnice, cu diferite materiale din plastic, să zicem, lemn ori sticlă etc. Iar spaţiile în care se lucrează „nu sunt extrem de rafinate şi curate”, regizoarele fiind mai tot timpul în „te miri ce bocanci, cizme, pantaloni, pulovere”. Acest lucru „te înclină uşor-uşor spre masculinizare”.

Teoretic, putem vorbi despre egalitatea şi echitatea genurilor în societatea moldavă, dar în realitate, în majoritatea sferelor, lucrurile mai funcţionează după un principiu de patriarhat. „Totuşi, mă gândesc că trăim într-o lume a bărbaţilor. Suntem conduşi de bărbaţi şi uşor-uşor femeia poate să nu fie luată în serios. Mi se pare că un bărbat poate să profite de pe urma faptului că este bărbat, chiar dacă valoarea pe care o propune o femeie poate fi superioară. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar la noi mai există minţi încuiate”, opinează Nelly Cozaru.

Teatru – un mijloc de schimbare

Conducându-se de principiul că „teatrul trebuie să te bulverseze, să te răscolească, să te zguduie, să te contamineze, să te aţâţe, să te enerveze la urma urmei”, proiectele teatrale în care s-a implicat ca actriţă sau pe care le-a adus în faţa publicului în calitate de regizoare au mers în răspăr cu realitatea comodă, plină de prejudecăţi şi tabuuri, având un mare impact social. În anul 2000, când a pus în scenă, alături de Mihai Fusu, de Nicoleta Esinencu şi de alţii, spectacolul „A şaptea kafană”, această echipă de oameni a fost prima care a vorbit deschis despre traficul de fiinţe umane, despre robia sexuală. „Noi nu am cosmetizat problemele despre care am vorbit. Doar se zice că problema poate fi soluţionată cel puţin atunci când se vorbeşte despre problemă”, a ţinut să remarce Nelly Cozaru. Abia după aceea au început să se facă emisiuni despre aceste fenomene negative din societatea noastră, au început să se editeze cărţi cu poveştile femeilor traficate. „Producţia mea, «Monoloagele Vaginului», cred că tot de acolo îşi trage inspiraţia (spectacolul „A şaptea kafană” – n.a.) şi curajul de a vorbi despre lucruri tabu, de a deschide paranteze incomode pentru foarte multă lume şi chiar pentru sisteme întregi”, a mai adăugat regizoarea.

„Poţi să faci şi pipi pe scenă, dacă acest lucru e justificat”

S-a scris mult în presă, la acea vreme, despre „Monoloagele Vaginului”. Ba mai mult, spectacolul a trezit nemulţumiri din partea unui grup de credincioşi care au protestat pentru închiderea acestei producţii de teatru. După părerea regizoarei Nelly Cozaru, atât timp cât opera, dincolo de exibiţii şi sincerităţi de tot felul, are în background valoare artistică, „gurile celor care protestează pot fi uşor închise”. Distinsa doamnă Cozaru a amintit de principiul vechi al teatrului, că „în scenă poţi face orice, când acel orice este motivat, ba mai mult, când el devine necesar, fără el nu se poate”. „Teatrul este locul unde îţi este permis orice. Pedagogii noştri spuneau: „Poţi să faci şi pipi pe scenă, dacă acest lucru e justificat”, dar dacă tu pe o secundă ai pus la îndoială acel moment, înseamnă că... în tine vor zbura roşiile... vei fi huiduit. Pe mine anume asta m-a supărat, că cineva a luat prea în serios acel spectacol. Eu am încercat să susţin şi linia artistică, şi linia de umor, am încercat un pic şi să ne facem de cap, pentru a nu fi ridicoli, vorbind grav despre lucruri grave...”.