TIME OUT cu Vitalie Hadei // Culisele stagnării echipei naționale

Echipa națională de fotbal a disputat anul acesta șapte meciuri, inclusiv patru oficiale și trei amicale, iar bilanțul este unul negativ. În cele șapte meciuri am înregistrat o victorie cu Kârgâzstan, două rezultate de egalitate cu Polonia și Andorra și patru înfrângeri cu Kazahstan, Muntenegru, Ucraina și Anglia. În aceste meciuri, elevii lui Ion Caras au încasat 13 goluri, chiar dacă se spune că avem o apărare bună, și au marcat doar șase.

Este o statistică care nu ar trebui prea tare să ne mire, mai ales că am jucat cu echipe foarte puternice precum Anglia, Ucraina și Muntenegru, formații care au fost prezente la ultimele turnee finale. Ceea ce mă deranjează nu sunt înfrângerile propriu-zise, ci atitudinea unor internaționali moldoveni care, cu gândul că sunt indispensabili, își permit să joace fără a pune osul la bătaie.

Mulți încearcă să dea vina pentru rezultatele slabe pe Federația Moldovenească de Fotbal și pe selecționerul Ion Caras, dar lucrurile nu stau așa, în opinia mea. În pofida faptului că criza financiară se resimte și la case mai mari, FMF le creează fotbaliștilor noștri toate condițiile pentru a face performanță. Jucătorii noștri trebuie doar să aibă dorința de a da totul pe teren pentru echipa națională, exact cum s-a întâmplat cu meciul de la Rotterdam cu Olanda. Atunci am pierdut cu 1-0, în schimb tricolorii au jucat la sacrificiu. Din păcate, sunt prea puține exemple de acest fel.

Anul acesta nu a persistat acea sclipire și spirit de sacrificiu în niciun meci sau poate doar în partida cu Polonia și cu Kârgâzstan (nu au jucat titularii de drept ai echipei naționale). Surse din sânul echipei naționale au dezvăluit că o parte din jucători, în speță cei care joacă la echipe bunicele (nu o să dăm nume - n.r.), vin de nevoie la echipa națională. Aceștia sunt conștienți că e prestigios să joci pentru națională, dar nu prea își dau străduința pentru că mereu vor avea scuza că suntem mai slabi ca adversarii. Așa că vin la națională pentru a-și trece în CV un meci cu Anglia, Ucraina sau Muntenegru, după care pleacă la cluburile lor unde lustruiesc banca de rezerve. Poate dau ceva mai mult pentru echipa națională doar atunci când sunt în ultimul an sau șase luni de contract. Adică se preocupă doar de imaginea și viitorul lor, dar mai puțin de culorile tricolorului.

Pentru mine e frustrant atunci când văd că unele echipe, care sunt apropiate ca valoare cu Moldova, pot să furnizeze surprize în preliminarii, iar ai noștri nici nu mișcă cu Anglia. Joci pe Wembley, un stadion impresionant. De ce motivație mai ai nevoie? De ce Estonia și Georgia pot să facă egal cu Olanda și Franța, Armenia să câștige în deplasare Cehia, Islanda să facă 4-4 cu Elveția? Probabil că jucătorii acestor echipe sunt flămânzi de rezultate, își iubesc țara și oamenii care îi urmăresc cu sufletul la gură.

Dar nu e vorba doar de echipele mici care joacă la sacrificiu meciurile cu granzii Europei. I-am văzut pe englezi cum au abordat partida cu Moldova. Au alergat la sacrificiu, inclusiv Lampard și Gerrard, care nu sunt la prima tinerețe. Știau că la unele mingi e imposibil de ajuns, dar nu renunțau până nu vedeau că balonul s-a scurs în aut. Și asta se întâmpla la scorul de 4-0, atunci când zarurile erau aruncate.

Poate lucrurile sunt mult mai complexe decât le văd eu, iar vina nu o poartă doar acești băieți care îmbracă tricoul echipei naționale. Probabil o parte din vină o poartă și presa, care nu pune o presiune constructivă, dar și societatea în care trăim. Totuși, odată și odată trebuie să ne debarasăm naibii de acest complex de inferioritate și să încercăm să scoatem maximum din ceea ce ne rezervă soarta.