Spre Sofia, urgent, cu drag de Véronique

Antidot

…Aș fi vrut să-ți spun asta dis-de-dimineață, dar, draga mea, știi și tu cât sunt de grele diminețile la Chișinău. Și nu e neapărat să fi fost o seară „nebună” în ajun...

Astfel, probabil, ar răsuna un început de telegramă - de s-ar mai „purta” așa ceva în mult prea virtualul veac 21 - pe care mi-ar plăcea să o trimit, astăzi, la Sofia, în capitala Bulgariei. Acolo unde, de peste doi ani încoace, este exilată (afirmația îmi aparține) „prietena tuturor moldovenilor”, precum o botezaseră jurnaliștii de la Chișinău - Véronique North-Minca, o franțuzoaică de excepție care și-a împărțit inima între Alsacia ei natală, România unde și-a găsit iubirea întregii vieți, și cea de-a doua ei casă, Republica Moldova… Și să-i spun, în acest mod, La mulți ani!

De ce nu-i adresez în privat urările, așa cum se face în mod normal? Probabil, fiindcă te bucuri când întâlnești oameni despre care ai vrea să afle cât mai multă lume. Iar Véronique este tocmai un astfel de om, ea trăind cu viața acestei țări mai mult decât am și au reușit mulți dintre noi și voi. Și n-a forțat-o nimeni, așa este ea.

A făcut-o în calitate de diplomat, în cei patru ani cât a deținut funcția de prim-secretar al Ambasadei Franței la Chișinău. În plin regim comunist, ea a avut grijă ca țara ei să cunoască de o manieră obiectivă ce se întâmplă în Republica Moldova, la fel cum a preferat să ia pe viu pulsul evenimentelor din 7 aprilie 2009. Deși ar fi putut, fără nicio grijă, să-și piardă zilele și nopțile prin cluburile din capitală…

A fost cu adevărat, precum scriam odată, sufletul Republicii Franceze descins în Republica Moldova. I-a reuşit să se facă iubită pentru că vorbeşte româna mai dihai ca băştinaşii - „îmi place să mă înţeleg cu cei lângă care trăiesc, cu cei de la care mă duc să cumpăr fructe în Piața Centrală, la fel cum îmi place să citesc ziarele ori să urmăresc dezbaterile TV fără traducător!”. Dar mai ales am iubit-o pentru că s-a implicat, plenar, de-a lungul tuturor celor patru ani, din care cauză „Ordinul de Onoare”, care i-a fost conferit la 8 iulie 2010, a venit ca o legitate.

Prin implicarea ei, ne-a făcut și pe noi să ne privim altfel. Fiind pasionată de fotografie (nu știu câți dintre profesioniștii noștri își iau aparatul în dinți pentru a descoperi ușile Chișinăului vechi, fețele țărăncilor de la Piața Centrală sau aproape dispărutul cimitir evreiesc din capitală, fără să fie „legați” de vreo comandă glamour), ne-a reamintit o realitate involuntar uitată - că, așa nenorocită cum este, Republica Moldova are totuși o groază de locuri frumoase. Iar Chișinăul încă mai este bogat în frumuseți pe care mulţi dintre noi nu apucă să le afle într-o viaţă...

Când a plecat de la Chișinău, a luat cu ea un vis - cel de a edita un album cu imagini din Republica Moldova. Chit că „ochiul de șoim” a vânat ipostaze cât pentru vreo zece ediții. Deocamdată, a trecut doar proba de foc, publicându-și fotografiile cu 7 aprilie 2009 în cartea „Aceasta e prima mea revoluție, furați-mi-o” de Maria-Paula Erizanu. Dar sunt convinsă că va veni și albumul, pentru că Véronique nu renunță la visuri. Inclusiv la cel de a vedea țara noastră în Europa - idee pentru a cărei materializare și-a pus și își mai pune și ea fragilu-i umăr…

La mulți ani, draga noastră! Azi-seară, la Chișinău, se va ciocni un pahar de vin în cinstea ta. Din ăla… știi tu care. Noi o să te aşteptăm cu dor, așa cum a fost mereu.