Republica Aeroport

Antidot

Sunt câțiva ani deja de când evit (atât cât pot, bineînțeles) să merg la Gară. Sau la Aeroport. Mai ales în perioadele de sărbători. Mai ales atunci când trebuie să întâmpin pe cineva. Pentru că, de cele mai multe ori, plâng. Pe ascuns. Așa cum aș plânge la un film „rupător” sau la o carte în ale cărei personaje mă regăsesc… Căci gările acestei țări demult s-au transformat în neîntâmplate platouri de filmare și pagini nescrise de roman, cu destine dintre cele mai tragice și, mai rar, fericite.

Dar distanțele nu mai sunt ce au fost odată, iar despărțirile și întâlnirile fac parte din viața noastră. De aceea, pășești în mica sală cu inscripția „sosiri” și… aștepți.

Aștepți să scrie „aterizat” pe panoul informativ. Apoi să se deschidă magica ușă de unde va apărea ființa căreia i-ai dus dorul - mama, sora, fratele, iubirea… Iar până se deschide această ușă (controlul pașapoartelor și livrarea bagajelor în micuțul Chișinău deseori durează mai mult decât pe enormul aeroport din Frankfurt), încerci să ghicești istoria ce se ascunde în spatele fiecăruia dintre cei care așteaptă.

Și știi din timp ce elemente are puzzle-ul și, totuși, speri. Speri că de data aceasta nu vor exista soți îmbătrâniți care se jenează să-și îmbrățișeze nevestele venite din Italia - căci nu mai știi ce și dacă te mai leagă după atâta despărțire… Speri că nu vor exista femei care își ascund rușinate mâinile crăpate în mult prea lunga lor „vacanță europeană”. Și, mai ales, speri că nu o să vezi copii care încep să plângă speriați atunci când o tanti străină îi cheamă, cu lacrimi, în ochi, „Vino la mama!”. Puzzle-ul se încheagă și ne apare o țară ce se împarte între „plecări” și „sosiri”. Acest Crăciun și An Nou 2014 și iar Crăciun, apoi Paște etc., nu vor fi o excepție...

…Am citit cândva, într-o carte despre arta publicității, că aeroporturile sunt un loc ideal pentru a filma spoturi neregizate, deoarece oamenii acolo sunt sinceri și, de cele mai multe ori, fericiți de la bucuria revederii. Ce am putea filma noi, la noi?

Ce ar găsi jurnaliștii dacă și-ar propune ca, în loc de „o zi din viața unui ministru”, să ne prezinte „o zi din viața unei gări moldovenești”? Aeriană, auto, de tren? Ar predomina tristețea sau, poate, suntem și noi în stare să ne trăim fericirea?

Eu, în gările noastre, văd o țară în miniatură care continuă să-și caute, frământată, destinul. Așa cum continuă să-și caute locul și rostul oamenii ei. Și cred că, atâta timp cât nu ni-l vom găsi, vom fi și noi ca „…dragostea aceasta între „da” și „nu”, ca un lift oprit între etaje…”, dintr-o poezie semnată de Nicolae Dabija încă în secolul trecut. Sau undeva, într-o sală de așteptare, din Republica Aeroport.