Am luat-o, toți, spre Est?

Antidot

Miercuri, m-am jucat puțin cu cuvintele și am încercat să tratez o pretinsă plecare politică printr-o… poezie lirică („Nebunia scurtă, iubirea adevărată și calul alb al enigmaticului Plahotniuc”). Am făcut-o fără mari pretenții de genialitate sau de deținere a adevărului în ultimă instanță - din fericire, în aceste exact șapte luni de când mi s-a oferit șansa de a reveni la scris prin Ziarul NAȚIONAL, colega (că parcă nu-mi iese să-i zic „șefa”) Raisa Lozinschi nici nu mi-a îngrădit această libertate de joc, nici nu a încercat să-mi indice cum ar fi să mă joc „mai bine”…

Libertatea de a face „delete”…

În contrast cu inocentele mele meditații lirico-retorice dedicate „celui-care-pleacă”, tonalitatea unor reacții apărute după articolul cu pricina în spațiul public - despre înjurăturile ce au răsunat pe la cuhniile politice pot doar să bănuiesc - a fost atât de gravă, încât nu puteau să nu-mi provoace râsul. Oameni care s-au cerut cândva să intre în viața mea, fie și virtuală, mă acuză că nu fac/gândesc/scriu „cum trebuie”.

Pentru că, zic acești oameni, trebuie „altfel”. Eu însă m-aș îngrozi să cred că știu mereu „cum” trebuie. Ba mai mult - cred că a pune la îndoială propriile-ți gânduri este, cumva, o virtute. De aceea, pe cei super-sensibili îi îndemn și pe această cale să apese pe tasta delete - adică să mă șteargă din viața lor și, astfel, să ne scutim reciproc de anumite prezențe. Iar odată cu aceasta să ne păstrăm, cu toții, libertatea de a avea preferințe literare, cromatice, politice - deci, de a alege între „da” și „nu”.

…și de a zâmbi

Apropo de sfântul drept de a alege. În săptămâna care se încheie, în mass-media autohtone s-au întețit mesajele potrivit cărora mitingul proeuropean de duminică, 3 noiembrie, organizat la inițiativa celor trei partide constituante ale coaliției de guvernare, s-ar face exclusiv cu biciul. Adică, încearcă să ne convingă respectivele mass-media, reprezentanții celor trei partide, prin structurile administrative pe care le controlează, mai că nu adună oamenii cu forța în coloane câte doi, păzite de polițiști cu Kalașnikov în mâini, pentru a-i aduce în Piața Marii Adunări Naționale din capitală ca să pledeze în favoarea integrării europene a Republicii Moldova.

Un tânăr coleg de breaslă chiar s-a plâns că felul în care este organizată acțiunea de duminică i-a amintit de ziua în care el, student la anul I fiind, a fost obligat să meargă, cu un steguleț american și unul moldovenesc în mână, în Scuarul Operei Naționale, ca să asculte discursul vicepreședintelui american Joe Biden. Cel mai deranjant, zice tânărul meu coleg, a fost faptul că „în timpul discursului lumea trebuia să aplaude, să fie cu zâmbetul pe buze, mai pe scurt să joace teatru…”.

Eu țin bine minte ziua de 11 martie 2011. Chiar dacă era adumbrită de vestea despre devastatorul cutremur din Japonia, la Chișinău a fost o zi cu mult soare și cu mult zâmbet. Eu una i-am invidiat pe cei care, aflu azi, au fost „obligați” să meargă în Scuarul Operei și înclin să cred că, totuși, atunci tânărul meu coleg a zâmbit foarte sincer. Doar că, în timp, o fi uitat - că și uitarea e scrisă-n legile omenești…

O minciună cu trenă de crimă

Dar ca să n-o dau iarăși pe lirică - fraza precedentă, păcatele mele, tot dintr-o poezie vine, noiembrie îmi joacă feste… - voi spune că doar cine nu a organizat o acțiune publică, indiferent de dimensiunea acesteia, crede că totul se întâmplă de la sine. De aceea, este firesc și chiar binevenit să fie și organizare, și planificare. În acest sens, eu am fost puțin dezamăgită de faptul că la meciul de fotbal din 22 septembrie, când echipa Guvernului, în frunte cu premierul Iurie Leancă, s-a confruntat pe teren cu echipa artiștilor, într-un meci de caritate pentru un băiețel ce suferă de „boala fluturelui”, Stadionul „Zimbru” a fost mai mult gol decât plin…

Duminică, în Piața Marii Adunări Naționale nu se va juca un meci de fotbal. Dar tare ar fi bine să nu fie gol „stadionul”… Pentru că miza, de această dată, e viitorul tuturor. Astfel, a organiza autobuze pentru Chișinău nu înseamnă a aduce oamenii cu forța. A demoniza însă cu orice preț o acțiune proeuropeană, din simplul motiv că aceasta este inițiată de niște forțe politice, înseamnă a spune, fie și indirect, că în Republica Moldova nu a mai rămas suflare de om care să vrea în Europa și că toți au luat-o spre Est. Și ar fi, cel puțin, o mare minciună, dacă nu chiar o crimă.

Și, apropo, duminică Moldova proeuropeană va fi susținută, prin cântec, de soprana Valentina Naforniță. Credeți că și ea a fost mânată în Piață cu biciul?