REPRESALII // Deportările, la CEDO?

sursa: google.ro

Calvar // Un bătrân din Chișinău luptă să-și întoarcă averea părinților săi ridicați și duși pe tărâmuri de gheață

Au trecut mulți ani de atunci, însă și acum îi mai sună în urechi acel ,,tuc, tuc’’ al vagonului în care fuseseră îmbarcați, iar înaintea ochilor - imaginea părinților lui necăjiți.

Astăzi, moș Anatolie Olaru din Chișinău, în loc să-și poarte liniștit bătrânețile, bate de ani buni drumul spre instanța de judecată, pentru a obține moștenirea sau măcar niște compensații pentru averea confiscată a părinților săi, ridicați și duși în Siberia.

,,Am putere să mai lupt’’

Amintirea despre suferințele la care a fost supusă familia sa îi stoarce și astăzi lacrimile. Le mai are din plin și acum, dar anume ochii nesecați l-au făcut să fie un om puternic, să umble prin judecăți și să demonstreze tuturor cât rău au făcut sovieticii pe acest pământ.

,,Am fost reabilitați moral după acele suferințe, însă material - nici pe departe. Germania, de exemplu, nu a rămas indiferentă față de cei ce au fost persecutați în lagărele de concentrare și le-au oferit indemnizații. Așa a potolit valul de nemulțumiri din partea cetățenilor, a căror avere a fost cândva confiscată. La noi, statul nu reacționează la nemulțumirile și problemele noastre. Lupt cu statul până acum. După patru ședințe de judecată, mi se spune că nu mi se cuvine nimic. Eu, însă, am putere să lupt mai departe. Voi mai aștepta un pic, în speranța că poate se va face lumină, în caz că nu, atunci voi apela la instanțele europene. Sunt sigur că acolo se va face dreptate și acolo va conta calvarul prin care am trecut”, spune pensionarul.

Drumul spre nicăieri

Iar calvarul prin care a trecut abia dacă poate fi descris.

,,Eram 60 de persoane ticsite pe podelele murdare ale unui vagon pentru vite. Nici nu ne puteam da seama de e noapte ori de e zi - un mic geam, sus, acoperit cu o plasă de fier abia lăsa ca să pătrundă câte o rază. Bătrâni bolnavi și neputincioși, femei cu copii micuți, flăcăi, tați și nepoți - suferea fiecare în felul său. Unii povesteau că gospodăriile le-au rămas trândavilor din sat, alții boceau după cei dragi lăsați acasă. Gardienii vedeau că ne chinuim foarte mult și ne mai aduceau uneori niște pește sărat ori câte-o bucățică de pâine lipicioasă și necoaptă”, zice bătrânul.

Dar, o grozăvie întâmplată atunci nu-l lasă nici acum în pace: în timp ce trenul care îi ducea spre nicăieri trecea pe un pod al râului Volga, o femeie cu un copil micuț, pe care nu avea cu ce să-l hrănească, a fost nevoită să îl arunce printr-o gaură în râu. „Altă scăpare nu mai avea, nu dorea să-l vadă pe micuț cum se chinuiește, iar ea să nu-l poată ajuta. Am fost cu toții zguduiți de acest caz și ne întrebam oare ce ne va aduce ziua de mâine...”, rememorează moș Anatolie.

Memoria sfântă a părinților

Peste câteva zile grele în care și-au purtat nevoile prin locurile pustii ale Siberiei, istoviți de foame și mizerie, au ajuns „la destinație”.

„Ne-au dat jos din tren și ne-au lăsat într-o pădure unde credeam că vom muri cu toții, temperatura fiind de -45 de grade Celsius. Fără hrană, fără acoperiș”, povestește copilul de atunci.

A rezistat datorită părinților, a căror memorie vrea să o răzbune acum, chiar dacă e nevoit să umble prin judecăți.

,,Am avut niște părinți de care îmi amintesc cu mare mândrie. Într-atât de muncitori erau, încât au ridicat în Dondușeni trei case pentru copiii lor, au crescut multe vite și au muncit din zori și până în noapte la cele patruzeci de hectare pe care le-au avut. Mama - o femeie cu inimă mare, înțeleaptă și iertătoare. Într-o zi, am întrebat-o dacă poartă supărare pe sovietici pentru durerea pe care a îndurat-o, iar mama mi-a răspuns: Dragul mamei, am iertat tot, pentru că așa au fost timpurile”.

Trădătorii

Pentru tatăl său a fost cel mai dureros să afle că a fost trădat de niște prieteni, iar din cauza lor a cunoscut chinurile Siberiei.

„Trădătorii figurau în dosarul tatălui sub nume de animale ca să nu ajungă la urechile noastre, însă până la urmă am depistat că trădătorul principal era chiar vecinul nostru, de la care nicio clipă nu ne puteam aștepta. La fel ca și mama, a iertat și el totul, a fost puternic și nu s-a lăsat bătut, oricât de greu i-a fost”, strânge pumnii moș Olaru.

Acum, bătrânul își pune speranțe în „dreptatea de la judecată” și jură că, în zilele câte i-au mai rămas, va scrie o carte în memoria părinților lui în care „voi spune lucrurilor pe nume, voi arăta lumii câtă nedreptate există și câtă durere a fost”.

Text de Maria Rujina