Gheorghe Mârzencu // Povestea „haioasă” că deportările moldovenilor le-au operat tot moldovenii NU rezistă: Iată argumentele

6 iulie 1949, cel mai mare val al deportărilor din Basarabia: Operaţiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la ora 2:00, când sovieticii au deportat 11 293 de familii sau 35 796 de persoane, inclusiv 11 889 de copii. 7 620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti” sau la „secte religioase ilegale”

Altfel despre deportarea românilor basarbeni

La subiectul deportărilor, se întâmplă uneori să auzim un reproș țipător și butucănos al neprietenilor:

- Nu vă mai plângeți, căci tot moldovenii au fost cei care au trimis lumea în Siberia..!

Să vedem dacă e așa sau altfel.

Fără îndoială, listele s-au ticluit la fața locului – mai întâi la primăriile sovietice, care erau primele puncte de teroare bolșevică.

Însă aceste liste NU se făceau din inițiativa slugoilor regimului din localități, ci la ordinul organelor suspuse.

Și începea toată teroarea de la locul cunoscut – Kremlinul sângeros.

La 6 aprilie 1949, adică cu trei luni înainte, a avut loc ședința biroului politic al partidului bolșevic sovietic, în frunte cu Iosif Stalin.

În cadrul ședinței, sub parafa STRICT SECRET și SECRET EXCEPȚIONAL,

a fost aprobată o hotărâre a guvernului URSS, care stipula DEPORTAREA din RSS MOLDOVENEASCĂ PENTRU TOTDEAUNA a unui contingent de 40 850 de oameni sau 11 280 de familii cu tot cu copii minori, femei gravide, bolnavi, oameni de vârstă înaintată etc.

În conformitate cu acea decizie a biroului politic și guvernului sovietic, care constituiau regimul ocupant sângeros, deportații din RSS Moldovenească urmau să fie expediați PENTRU TOTDEAUNA astfel:

(În realitate au fost deportați doar 35 796 oameni – cauzele diminuării numărului le discutăm cu alt prilej.)

Imediat au intrat în funcție Securitatea sovietică și Ministerul Afacerilor Interne, care împreună cu alte ministere au identificat fondurile de tren, care urmau să închidă și să transporte toată lumea asta nevinovată.

De asemenea, au fost nominalizate unitățile militare cu ostașii odioasei poliții sovietice, care au intrat apoi înarmați peste oamenii ce dormeau pașnic, în noaptea de 5 spre 6 iulie acel an.

În total, pentru arestarea și deportarea moldovenilor au fost mobilizați 18 250 de militari și 24 700 de activiști de partid.

Observăm că regimul sovietic ocupant a mobilizat ceva mai mulți călăi, chiar și decât numărul deportaților.

Și ca să punem punct discuției, trebuie să subliniem că, la 24 august 1949, printr-un decret al prezidiului sovietului suprem al URSS, cei mai zeloși ocupanți, în special cadrele militare și de partid sovietice, au fost decorați cu ordine și medalii pentru „reușita deportării moldovenilor din RSSM în regiunile siberiene”.

Iată doar vreo câteva persoane (din securitate și miliție) care au primit ordine și medalii DE LUPTĂ (!!!) pentru deportarea moldovenilor:

- MORDOVEȚ – ministrul Securității RSSM – ordinul Drapelul Roșu;

- TUTUȘKIN – ministrul Afacerilor Interne al RSSM – ordinul Drapelul Roșu;

- ERMOLIN – împuternicitul Moscovei pentru deportarea din RSSM – ordinul Steaua Roșie;

- KULCIȚKI – șeful departamentului de luptă cu banditismul (!!!) din cadrul MAI al RSSM - ordinul Steaua Roșie;

- KOLOTUȘKIN – adjunctul lui Mordoveț în problema cadrelor – ordinul Războiul de Apărare a Patriei (!!!)

- ORLOV – adjunctul lui Tutușkin în problemele de trupe – ordinul ordinul Războiul de Apărare a Patriei (!!!)

În total, pentru deportarea moldovenilor în Siberia la 6-7 iulie 1949 au fost decorați cu ordine și medalii de luptă peste 500 de militari.

De notat în încheiere că, la momentul deportării din 1949, în locurile îndepărtate ale Gulagului se aflau deja peste 30 de mii de oameni expediați din Basarabia la 13 iunie 1941.

Toți aveau deja statutul „deportați pe vecie” (vâslanî navecino)…

Astfel, povestea haioasă că deportările moldovenilor le-au operat tot moldovenii NU rezistă.

Text semnat de jurnalistul Gheorghe Mârzencu