PSIHOTERAPEUT: „Bolile, cu foarte puține excepții, își au cauza în relațiile noastre”

Este psihoterapeut, profesor de psihologie la München și, de mai bine de două de­ce­nii, se dedică studiului traumei, al de­presiei și tulburărilor psihice grave. „Metoda Cons­telației Identității”, expusă în detaliu în cărțile sale, pleacă de la ideea că o mare suferință afec­tează nu doar pe cel care o trăiește, ci și pe cei din jur și chiar pe urmașii urmașilor acestora. Un punct de vedere revoluționar, care a schimbat din te­melii psihoterapia și care scoate la iveală ne­bănuitele resurse de vindecare ale psihicului uman. Anul trecut, Dl Franz Ruppert a fost prezent în România pentru două zile, la invitația „Institutului pentru Stu­diul și Tratamentul Traumei”, unde a acordat un interviu despre dragoste, relații și despre cum suferințele timpurii ne decid une­ori destinul.

„O experiență sufletească traumatică crește de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul”

– Depresia pare să fi ajuns boala seco­lu­lui. Specialiștii susțin că și suferințele fizice iz­vo­răsc adesea tot din tulburările sufletești. Cum se văd toate acestea sub lupa psiholo­gu­lui?

– Vreau să vă spun de la bun început că diag­­nosticul de depresie e un diagnostic de­pășit. Acum 100 de ani, psihoterapia vedea în de­presie o lipsă de apetit pentru viață, o lipsă de energie și mo­ti­vare. De atunci, foarte mulți oa­meni au fost diag­nosticați și puși în aceeași oală, care s-a tot umplut, până am început să ne mirăm că a dat pe din afară. Dar nici în secolul XXI, psi­hia­tria nu poate dovedi că depre­siile sau tulburările de per­sonalitate sunt boli în sens medical. Medica­men­tele anti-de­pre­sive nu corec­tează niciun deze­chi­libru bio­chi­mic, ci din contră, îl elimină pe cel care le folosește, din punct de vedere emoțional. Nici din punct de vedere gene­tic nu s-a putut atesta că există gene de­fecte sau că bo­lile psihice ar putea fi ere­ditare. Toți avem ace­leași gene, dar conectarea și de­conectarea lor este de­cisă de semnale care vin din noi sau din afa­ra noastră. Aici e, de fapt, cheia sufe­rințelor noastre.

– Asta înseamnă că trăirile sufletești sunt cele care hotărăsc totul?

– Ceea ce am înțeles în toți anii mei de lucru cu pacienții este că bolile, cu puține excepții (când e vorba de accidente fizice sau diverși viruși), își au cauza în relațiile noastre. Ceea ce ne îmbolnăvește este felul în care psihicul nostru experimentează relațiile importante. O experiență sufletească trau­matică crește de patru ori riscul de a suferi de boli pre­cum diabetul sau cancerul. Și tot trauma e la baza depresiei sau a altor boli psihice grave. Asta înseamnă că orice demers de vindecare ar trebui să înceapă prin a ne privi cu sinceritate toate relațiile importante din jur, pentru a vedea cum relaționăm noi în ele, care sunt sănătoase, care ne îmbolnăvesc și ce putem schimba. Dacă suntem destul de norocoși să fi avut o copilărie lipsită de traume și să fi trăit într-o relație bună cu părinții, atunci probabil vom avea parte de relații bune toată viața. Din păcate, opusul e mult mai des. Când copi­lăria ne-a fost zguduită de tot felul de întâmplări, toată viața noastră va continua la fel.

„Încă din pântecul mamei, copilul știe tot”. Prof. Dr. FRANZ RUPPERT

– Sună aproa­pe ca un blestem.

– Într-un fel, da. Un copil nu-și poate alege pă­rin­ții și nici nu poate de­ci­de în lo­cul lor. Și o co­pi­lărie trauma­ti­zată con­ti­nuă să ai­bă e­fec­te și la generațiile ur­mătoare. În căr­țile mele am scris mult despre cum trauma trecutului se moștenește de la o generație la alta. De mul­te ori, a treia ge­ne­rație e cea asu­pra căreia im­pactul e cel mai dur. Acceptarea fap­tului că con­flic­­te­le psihice ale cuiva pot proveni de la înaintași va schimba din te­melii psiho­te­rapia.

– Dați-mi voie să fiu reti­centă. Cum ar putea dramele stră­bunicilor noștri, pe care poa­te nici nu i-am cunoscut, să se transmită până la noi și să ne dicteze destinul?

– Pântecul mamei păstrează memoria tuturor întâmplărilor du­reroase. Dacă ești un copil dorit, dacă mama a avut decizia de a te avea, te vei simți bine pri­­mit în lumea aceasta. Dar dacă mama a suferit o traumă, dacă a fost cândva abuzată, dacă n-a fost ea însăși bine primită în lu­me, dacă nu și-a dorit să ră­mână însărcinată, atunci sarcina îi va stârni sen­timente foarte ames­tecate, chiar negative, îm­po­triva pro­priu­lui copil. El va prelua toate sen­timen­tele ostile ale mamei împotriva lui. Și nu le va uita niciodată, decât aparent. Vor rămâne profund am­prentate în sufletul lui și, dacă nu le lămurește, le va transmite co­piilor, în exact același mod. Pe vre­muri, se spu­nea că dacă cineva vrea să înfieze un copil, cel mai bine ar fi să fie înainte de șase luni, fiind­că abia după aceea începe să existe o relație de atașament cu mama. Azi, studiile au demonstrat că, încă din pân­tecul mamei, copilul știe tot. Are deja sen­­timen­te, gânduri, și e conștient de tot ce se în­tâm­­plă în afară, de relațiile pe care le are mama, de suferințele sau bucuriile ei, de cât de dorit e. De pildă, dacă mama înaintea acestei sarcini a avortat un copil, pântecul păstrează informația și bebelușul care e acum în burtă știe și înmagazinează pericolul. Iar dacă asu­pra bebelușului se încearcă un avort, cu atât mai grav. Dacă copilul e păstrat, va trăi toată viața cu trauma de a se ști, în străfundurile sufle­tului, ne­dorit, de a simți că lumea asta a vrut și vrea să scape de el. Sunt șanse mari să rămână blocat în așa ceva toată viața. Ca să te eliberezi, trebuie să ai curajul să te uiți în propria biografie și să vezi unde e trau­ma. De aici pornește vindecarea. Fie că e vor­ba de vindecare sufletească, fie că e vorba de o boa­lă a trupului.

„Când invizibilul devine vizibil”. Prof. Dr. FRANZ RUPPERT

– Ați dezvoltat, în toți anii de practică în psi­ho­terapie, o metodă de autocunoaștere și vindecare destul de revoluționară, metoda constelației. Puteți spune și cititorilor noștri cum funcționează?

– „Constelația” e ca un microscop pentru psihi­cul uman, scoate lucrurile din interior și le face vi­zi­bile. E ca și cum, dintr-odată, ai vedea în ex­terior fil­mul care se derulează în capul tău: astea sunt rela­țiile pe care le am, mecanismele mele de protecție, obiceiurile, reacțiile, asta e trauma pe care am tră­it-o. E nevoie de un grup de oameni, e nevoie de un facilitator, care e psihoterapeutul, și e nevoie ca cel ca­re decide să intre în joc să aibă o intenție clară, pe care să o poată scrie pe tablă sau pe o bucată de hâr­tie. Poate fi orice, de pildă „Vreau să înțeleg de ce m-am îmbolnăvit de cancer” sau „De ce toate fe­meile mă părăsesc?”, „De ce îmi este frică să am o relație?”. Apoi, pentru fiecare cuvânt al propoziției, un om din grup se va oferi să fie re­prezentant. Ce se întâmplă mai departe e foarte greu de explicat lo­gic. Pur și simplu, reprezentanții ajung să scoată la iveală, prin gesturi și lucruri pe care le spun, întâm­plările dureroase care ne-au marcat când eram foar­te mici și pe care le-am uitat. Repre­zen­tanții grupu­lui care scot la iveală informația nu sunt conștienți de gesturile lor, nu folosesc căi logice, ci se bazează mult pe intuiție, se conectează la inconștientul celuilalt și apoi traduc ce simt în vorbe sau imagini.

– Pare de ordinul miraculosului…

– E magic, da, chiar e magie ce se întâmplă, să vezi cum nevăzutul devine vizibil, cum lucruri uitate și bine ascunse în structurile psihicului ies la iveală. Și cum odată cu asta oamenii se schimbă, se liniștesc profund, înțeleg ce e cu ei și încep să se vindece.

– Domnule Ruppert, cum a fost prima dvs. ex­periență într-o constelație? Ați fost și dvs. pacient?

– Da, aveam 35 de ani când am participat prima oară. Am făcut-o pentru că eram atât de incapabil să fac față relațiilor mele de dragoste, încât ajun­sesem într-o criză existențială cumplită. Simțeam că mă îmbolnăvesc, că nu mai pot continua așa. Nu reușeam să rămân în nicio relație, de fapt, nu reu­șeam să am doar o singură relație, căreia să mă dedic. Prima ședință pe care am făcut-o mi-a scos la iveală cât de mult aveau legătură toate astea cu ma­ma și cu traumele ei. Mai târziu, în altă conste­lație, am aflat și că am fost un copil nedorit. Ulte­rior, ca să verific puterea extraordinară a conste­lațiilor, am întrebat-o direct pe mama și mi-a măr­turisit că așa a fost, a încercat să mă avorteze. Mi-a mai mărturisit și că la scurtă vreme după naștere era să mor de foame, fiindcă a încetat să mă alăpteze la sân. Și că plângeam încontinuu, „urlai întruna, nu ne descurcam deloc cu tine, până într-o zi, când tatăl tău s-a dus la pătuț și a urlat o dată la tine așa de tare, că te-ai speriat și nu ai mai plâns niciodată”. Or, astea au fost pentru copilul care eram traume uriașe. Dar ei n-au luat nicio clipă în calcul efectele lor. Și nici eu nu am realizat că toate fricile astea m-au condus mai târziu din umbră. În toate relațiile pe care le aveam păstram mereu o distanță, un con­trol. Încercam să nu dau totul decât în viața profe­sională.

– E suficient doar să înțelegem de unde vin suferințele și problemele noastre? Vârsta la care suntem capabili să le digerăm nu e cumva prea târzie, pentru a mai putea schimba ceva?

– Niciodată nu e prea târziu. Important e să-ți dorești schimbarea, fiindcă nimeni nu poate să inițieze o vindecare pentru altcineva. Când am înțe­les cum a fost în cazul meu la început, de ce sunt așa cum sunt, am înțeles și că, de fapt, eu vreau dra­goste, că pot fi cu cineva și pot avea o relație sănătoasă. Am învățat să nu mai trăiesc întâmplările prin filtrul traumei pe care am trăit-o cândva. Și am înțeles că trebuie să mă redeschid către sentimente, să îndrăznesc să iubesc și să mă las iubit.

„Până la iubire, drumul e lung”. Prof. Dr. FRANZ RUPPERT

– Dragostea vindecă, o spun și re­ligiile, și terapeuții, dar dacă este ade­vărat, de ce e atât de greu să dăm zi­durile jos?

– Iubirea vindecă, dar nu poate vin­deca cu forța, până la iubire drumul e lung. Nu e vorba că o mamă nu vrea să-și iubească propriul copil, ci că nu poate. Nu e vorba că un bărbat nu vrea să fie iubit, ci că se teme că va fi părăsit sau înșelat. Oamenii traumatizați au învățat să supraviețuiască, punând un zid pe sentimentele lor. Pe toate senti­mentele, nu doar pe cele dureroase. Și-au separat mintea de corp ca să nu mai simtă oroarea petrecută cândva. E un mecanism de apărare cu care ajung să se confunde la un moment dat, ajung să trăiască pe pilot automat, fără să mai implice și sentimentele. Au decis asta cândva, inconștient, ca să poată supra­viețui traumei respective, fie că ea a fost un abuz sexual, un abandon, moartea cuiva esen­­țial. Pro­blema nu e că n-ar vrea să deschidă din nou ușa iubirii, ci că, dacă o deschid, odată cu dragostea intră și toată spaima și suferința veche, pe care o izolaseră acolo. Și atunci, dragostea care ar trebui să-i vindece îi doare.

– Iar dragostea nu ar trebui să doară, nu?

– Nu, dragostea nu doare, de fapt. E un zbucium permanent la mijloc. Dacă nu se deschid, pierd dra­gostea, dacă se deschid, riscă să simtă și suferința veche pe care au pus cândva capac. Dar trebuie să ai curajul să lași toate acele sentimente să iasă la ivea­lă, să le înțelegi, să faci curățenie și apoi să iu­bești din nou. E valabil și în cuplu, dar și în relația mamă-copil. Copiii reușesc în mod straniu să zgân­dărească trauma veche a mamei, care de multe ori se detașează și nu-i poate iubi suficient, pentru că nu poate tolera o prea mare apropiere de propriile ei sentimente. Dar dragostea părinților pentru copiii lor există întotdeauna, trebuie doar eliberată din închisoarea traumelor.

– Domnule Ruppert, aveți acum o relație de iubire?

– Da, sunt într-o relație și sunt fericit. Dar mai important decât asta e că nu m-aș mai trăda pe mine niciodată pentru o relație. Nu aș călca pe mine, doar ca să fac pe plac cuiva, să fac relația să meargă sau doar ca să mă pun la adăpost. Am învățat să fiu sincer cu mine în dragoste, în primul rând.

„Trauma generațiilor de azi e lipsa de identitate”. Prof. Dr. FRANZ RUPPERT

– Ați călătorit peste tot prin Eu­ropa și ați lucrat cu per­soa­ne din toate colțurile lumii. Spu­neați că depresia e o eti­chetă prea vastă. Totuși, care e su­ferința care afectează cel mai mult generațiile de azi?

– Lipsa de identitate. A nu ști cine ești cu adevărat. Tot fe­lul de întâmplări nefericite tim­purii te forțează să renunți la ti­ne, de dragul altora. Să re­nunți la dorințele tale, la sentimentele tale. Tu crezi că știi cine ești, dar de fapt ai trăit lucruri atât de du­reroase cândva, demult, în copilărie, care te-au obli­gat să adopți o falsă personalitate, ca să su­praviețuiești pericolelor și unui mediu toxic din punct de vedere emoțional. Dacă ar fi să fac un portret robot al multor oameni de azi, aș zice că bio­grafia lor începe cu o traumă. Au fost ori aban­donați, ori bă­tuți, abu­zați, au fost martori la ceva dureros, întâmplare în ur­ma căreia au pierdut con­tactul cu propriile sen­ti­mente. Ei continuă să tră­iască ghidându-se mai mult după ce simt cei din jur, nu după ceea ce-și doresc ei cu adevărat. Uneori, vor încerca insistent să ob­țină dragoste de la per­soane care nu le pot oferi dra­goste și vor suferi și mai mult. Alteori, se vor risipi în sexualitate, se vor oferi la nesfârșit, deși profund nu caută sex, ci tot dragoste. Sau vor sfârși în relații de co-dependență, adică tot alături de persoane care nu știu cine sunt, pentru că și la ele contactul cu propriul suflet a fost tăiat. E felul în care acești oa­meni se sprijină, fie­care întreținându-i celuilalt me­ca­nismele de supra­viețuire. Dar totul se com­plică când acești oameni decid să facă copii și trauma­ti­zează, la rândul lor, fără să-și dea seama.

– Câteodată, nici nu știm că suntem trau­matizați și că am putea transmite mai departe asta. Cred că fiecare are despre sine impresia că e cât se poate de sănătos. Ce am putea face să frângem acest cerc vicios?

– Am putea începe prin a ne pune întrebări. Ăsta sunt eu cu adevărat? De ce fac lucrul ăsta? Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică? Sau pentru că așa m-am obișnuit? Sau pentru că altci­neva așteaptă asta de la mine? Sau pentru că vreau să dovedesc ceva? Așa sunt eu sau mă manipulează viața? Sau vorbesc prin mine vechile suferințe?

– Cu alte cuvinte, să învățăm să ne ascultăm cu atenție…

– Da. Și apoi… nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorința de a avea copii nu-ți aparține 100%, dacă nu te simți bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greșit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îți cere mama, soțul, socie­tatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă ești profund nefericită și crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ți dai sea­ma, îți vei abuza la rândul tău copilul. Dacă copilul tău are probleme în relațiile lui afective, fii sigură că ceva s-a întâmplat cândva cu tine.

– Domnule Ruppert, v-au schim­bat în vreun fel desco­pe­ririle pe care le-ați făcut de când studiați trauma și metoda constelației?

– Experiența cu constelațiile m-a făcut să mă simt privilegiat. Acum mă simt liber și bucuros să fac această me­serie, nu mă mai simt stors la ideea că trebuie să merg la ca­binet să-mi întâl­nesc pacienții. Nici nu mai sunt îngrijorat de bani, ca înainte. Pur și simplu m-am relaxat, știu că o să vină, atâta timp cât fac ce tre­buie. Și eu aveam o personalitate falsă, era masca mea profe­sio­nală, nici nu-mi dădeam seama c-o port. Acum simt că trăiesc viața mea, nu pe a altora și asta îmi aduce bucurie. Sunt sigur că m-aș opri, dacă aș simți că ceva nu e în re­gulă.

Sursa: uti24.ro