PSIHOTERAPEUT // Carierismul dăunează grav sănătății

Sursa: psychologies.ro

Să ai o carieră, un statut, un venit considerabil… Sună bine, nu? Însă care sunt costurile? Mai ai timp de viață personală sau de cuplu? Carierismul ne poate afecta echilibrul și maschează răni emoționale pe care este bine să ni le vindecăm.

De ce unii oameni sunt mai obsedați de carieră decât alții?

Miruna Stănculescu: Întâi, să definim unde tragem linia dintre pasiune și obsesie. Care este diferența între a fi obsedat sau pasionat de grădinărit, de Facebook ori de mers la sală?

O pasiune înseamnă, până la urmă, că ești obsedat, peste media oamenilor, de un anumit lucru. Pe de altă parte, nimeni, oricât de talentat (în fotbal, matematică, modă sau jocuri) nu a ajuns undeva (la succes sau dezastru) fără a fi preocupat peste medie (vezi obsedat) de activitatea în sine.

Poți să fii bun la gătit, dar, oricât de bun ai fi, nu ai cum să ajungi masterchef dacă nu practici obsesiv și dacă nu ești într-o oarecare măsură obsedat de ceea ce faci bine, de ce ai de îmbunătățit și de ce se așteaptă de la tine.

Carevasăzică, cum definim obsedatul de carieră? Unde tragem linia? O carieră (indiferent de domeniu) presupune o preocupare constantă, efort consecvent și coerent. Presupune o prioritate.

Iar prioritatea presupune să pui pe locurile fruntașe niște lucruri, în mod evident, în detrimentul altora. Cine are dreptul să hotărască care e ordinea lucrurilor din viața cuiva?

Timp de 2.000 de ani, am vrut libertatea deplină a alegerii. Acum o avem. Mă întreb doar dacă suntem pregătiți să o gestionăm, adică să ne asumăm responsabilitatea alegerilor proprii și să conștientizăm care sunt motivele reale ale acestor alegeri.

Spun asta pentru că, din experiența mea de HR și, mai apoi, din cea de psihoterapeut, eu cred că linia dintre o pasiune și obsesie e definită, în primul rând, de motivele alegerilor mele.

De asta, cred eu, unii muncesc mult și sunt fericiți cu viața lor, iar alții, muncind la fel de mult, sunt nefericiți și ajung să facă din muncă o unealtă destinată autodistrugerii.

Pasiunea te ajută să te îndrepți către ceea ce îți dorești, în timp ce obsesia te ajută să fugi de ceea ce nu-ți convine sau te sperie.

De asta, oamenii pasionați zâmbesc, indiferent cât de mult muncesc, iar cei obsedați sunt doar obosiți, anxioși, deprimați sau aroganți.

Ce răni emoționale poate ascunde carierismul?

M.S.: În spatele oricărei cariere de succes poate exista un om care fuge de problemele lui. Munca ne ajută să ne concentrăm pe lucruri concrete, ne ia mintea de la problemele (mult mai spinoase) care se preumblă prin lumea noastră interioară.

Care pot fi acestea? O relație de cuplu care nu funcționează, dar pe care nu sunt pregătit să o rup și amânarea acțiunii prin prioritizarea extremă a profesiei.

Copii scăpați de sub control pe care nu știu să îi gestionez decât prin absență sau bani. Un răspuns incert la întrebarea, „care e valoarea mea?“ și încercarea de a echivala acest lucru cu numărul de zerouri din fluturașul de salariu sau cu marca mașinii de serviciu.

Fuga de eșec și încercarea de a lupta cu spectrul greșelii, prin încercarea perfecționistului de a controla tot ce se poate.

Sau poate încercarea de a obține aprobarea părinților printr-o carieră (care mă reprezintă sau nu). În fine, lista nu este exhaustivă, dar ideea din spate este că am nevoie să decid dacă ceea ce mă face să mă dau jos din pat dimineața se simte ca o obligație, o fugă, o pedeapsă sau ca o împlinire, mulțumire, curiozitate.

Care sunt acele domenii care chiar oferă calitate vieții?

M.S.: Viața este impersonală. Noi o facem personală prin povestea pe care ne-o spunem despre ea. Asta înseamnă că lucrurile sunt ceea ce facem noi din ele, în funcție de semnificația pe care o atașăm conceptului.

Eu nu cred că există un domeniu care dă calitate vieții. Suntem în căutarea fericirii. Iar fericirea este un concept care are nevoie de trăitorul ei pentru a putea fi definită individual.

Dacă ești mort de foame, fericirea stă într-o chiflă și n-o să ai de furcă să o definești. Dacă ești bolnav, este la fel de simplu: fericirea stă în vindecare.

Dacă însă ești sătul, stabil financiar și sănătos, lucrurile se complică, pentru că ies din concret și se duc spre concepte. Cum las o urmă prin lume? Ce caut eu în viața mea?

În plus, avem tendința să generalizăm și să credem că demersul de căutare a fericirii are un itinerariu bine stabilit și general valabil pentru oameni.

Ei bine, marea noastră problemă este că suntem unici în măsura în care suntem la fel cu ceilalți. Aplicat la căutarea fericirii, acest lucru presupune că, în calitate de singurul trăitor al vieții mele, e treaba mea să definesc ce anume îmi aduce calitate vieții.

Poți să fii la fel de fericit dacă ești contabil sau cosmonaut. Și nimeni nu este îndreptățit să se uite pe geamul existenței tale, să îți explice că poți să fii fericit numai dacă ești cosmonaut.

De asta spuneam mai sus că nu sunt sigură că suntem pregătiți să gestionăm libertatea pe care ne-am dorit-o și o avem.

Pentru că, pe lângă IQ și inteligență emoțională, ne pregătim să mai implementăm un concept: acela al adaptabilității.

Coeficientul acesta de adaptabilitate presupune auto-onestitate, capacitatea de a te gândi și (dacă e nevoie) de a te răzgândi și pe aceea de a decide care este ceva-ul din orice-ul devenit posibil care mă face fericit.

O carieră neimpozantă și statul acasă cu familia sau perechea? Concedii pe insule exotice? Voluntariat sau implicare socială? Muncit neobosit ca tribut al pasiunii pentru ceva (de la brutărie la fizică cuantică)? Un statut social?

Ce impact are asupra vieții individului?

M.S.: Dacă nu e vorba de pasiune, ci de obsesie, demersul devine distructiv. Atât pentru individ în sine, cât și pentru cei din jur. O problemă pe care o ascunzi, nu e o problemă pe care o rezolvi.

O carieră mânată de o obsesie nu înseamnă rezolvarea nevoii din spate, ci doar exacerbarea comportamentului care o ascunde. Un om pasionat nu se autodistruge, tocmai pentru că își apreciază viața și vrea să se bucure ea.

Workaholicul pierde legătura cu propria persoană tocmai pentru că munca devine scăparea din inconfortul nevoii emoționale. Este un proces toxic, care are drept reziduuri depresia, neglijarea sănătății sau a familiei, burnout-ul.

Influențează în vreun fel societatea, media, această aplecare spre carierism?

M.S.: Societatea are nevoie de oameni care muncesc mult. Fericirea nu este pe lista de priorități. Produsul național brut este.

În plus, suntem bombardați cu imaginea superficială a omului realizat, fără să ne arate nimeni care e prețul plătit pentru realizarea cu pricina. Alegem diverși unicorni și îi promovăm idealizat.

În 1989, unicornul era corporația. Astăzi, același unicorn e prezentat deseori ca o căpușă care se hrănește cu viața personală a individului. Noul unicorn e antreprenoriatul.

Ei bine, ca un fost corporatist și actual antreprenor (până la urmă, un cabinet de psihoterapie presupune și antreprenoriat) pot să declar că, dacă vrei să muncești mai puțin și să câștigi bani mai ușor, căpușa corporatistă este, și ea, un pic unicorn.

Sunt mai fericită azi, dar nu pentru că am plecat din corporație sau pentru că am parte numai de curcubeie (nu de alta, dar am mai făcut asta o dată în viața mea, fugind de corporație), ci pentru că, de data asta, m-am îndreptat către ceva care mă împlinește. Pe mine, nu pe toată lumea.

Cum să ieșim din această buclă?

M.S.: Cred că o analiză onestă a motivelor reale pentru care alegem să facem ceva sau altceva este cheia rezolvării multor lucruri.

Știu că nu putem să schimbăm întotdeauna realitatea, dar, chiar și atunci, ne putem schimba povestea pe care ne-o spunem despre ea. Așadar, alegem, nu suntem victime.

Și nu contează dacă alegerile sunt făcute pe criterii pe care le conștientizăm sau nu. Până la urmă, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză.

Așadar, ești nemulțumit de viața ta? Simți că muncești și nu capitalizezi mulțumire sau împlinire? Simți că nu ai chef să mergi acasă?

Sau că orice ai face, nu e niciodată destul? Dacă da, înseamnă că nu clădești o carieră, ci doar perfecționezi un mecanism de apărare între tine și ceva ce nu-ți convine la tine sau la viața ta.

Miruna Stănculescu este psihoterapeut, psihoterapie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie

Sursa: psychologies.ro