Puciul a eşuat, dar sistemul ticăloşit s-a întărit

Prezentul continuu

De la extaz la agonie şi viceversa drumul este scurt. În mai puţin de 24 de ore, Nicolae Timofti a reuşit să fie şi erou naţional, şi trădător.

Nu trageţi în preşedinte!

Unii, după desemnarea lui Ion Păduraru candidat la funcţia de premier, i-au scandat numele preşedintelui, iar ceva mai târziu, când formarea guvernului i s-a încredinţat lui Pavel Filip, l-au huiduit. Alţii, din tabăra adversă, dimpotrivă, mai întâi l-au blamat, iar apoi ­l-au aplaudat.

La ora actuală, toate oalele se sparg de capul lui Nicolae Timofti. Atacurile lansate împotriva lui sunt nu numai nedrepte, ci şi derutante.

Modul exaltat în care este tratat în aceste zile tulburi şeful statului poate găsi înţelegere, nu însă şi scuze. Atmosfera în care trăim astăzi este supraîncărcată de resentimente, neîncredere şi suspiciuni. În aceste împrejurări, anumite atitudini excesive sau reacţii supradimensionate sunt inevitabile.

Nu voi exagera însă dacă voi spune că cei care încearcă să-şi verse năduful în capul lui Nicolae Timofti au cam luat-o razna. Admit că el nu a fost întotdeauna la înălţime. Că nu-i impecabil şi merită să i se aducă reproşuri. Este însă la mintea oricui că, prin părţile noastre, nu şeful statului este întruchiparea răului, după cum insinuează unii.

O ţintă falsă

Săgeţile otrăvite aruncate în preşedinte au efectul bumerangului. Cine s-a apucat zelos să tragă în Nicolae Timofti, acela s-a concentrat pe o ţintă falsă care distrage atenţia de la adevăratele obiective ale luptei împotriva corupţiei şi cleptocraţiei.

Şeful statului, din punctul meu de vedere, şi-a făcut datoria cu brio. La început l-a propus candidat la postul de premier pe Ion Sturza care în ultimii ani n-a fost implicat în jocurile murdare ale puterii. Ulterior, a respins candidatura oligarhului la postul de premier, dejucând astfel un puci în toată legea.

Preşedintele a realizat, de fapt, două lucruri deloc de neglijat. Pe de o parte, a generat un nou câmp gravitaţional în politica autohtonăal cărei centru de greutate îl reprezintă la ora actuală Ion Sturza. Pe de altă parte, n-a permis transformarea lui Pahotniuc într-un dictator cu acte în regulă.

Putea face mai mult decât atât? Mă îndoiesc. Prerogativele prezidenţiale sunt insuficiente, iar poftele şi resursele celui care deţine pâinea şi cuţitul în Republica Moldova par a fi imense.

Nicolae Timofti s-a pus de-a curmezişul tentativei mogulului de a-şi legitima puterea uzurpată, iar acest fapt, s-o spunem pe şleau, se datorează nu doar poziţiei sale personale şi presiunii pe care a pus-o strada, ci şi sprijinului oferit de partenerii noştri de dezvoltare. Atât Bucureştiul, cât şi cancelariile occidentale n-au dorit ca Plahotniuc să devină premier, concentrând astfel şi mai multă putere în mâinile sale.

Un compromis rezonabil

Totodată, refuzul lui Nicolae Timofti de a coopera cu PDM, care controlează peste jumătate din deputaţii actualului Parlament, risca să destabilizeze primejdios situaţia politică. Şi nu este vorba de pericolul înlăturării sale din funcţie. Preşedintelui nu-i era frică de aşa-zisul impeachment. Unde mai pui că acesta nu părea deloc fezabil.

Dacă însă ignora repetat candidatul la funcţia de premier, propus de majoritatea parlamentară, Timofti ar fi creat un precedent primejdios de fentare a Legii Supreme, chit că interpretarea acesteia de către Curtea Constituţională ridică semne de întrebare. Dând cu piciorul prevederilor legale, el ar fi deschis cutia Pandorei a nihilismului în mediul politic.

Evenimentele riscau să scape de sub control. Şi asta în situaţia în care alegerile anticipate ar fi devenit iminente. În aceste condiţii, campania electorală degenera într-o stare de anarhie ordinară.

Astfel stând lucrurile, preşedintele n-a putut să forţeze nota la infinit. Până la urmă, s-a ajuns la un compromis rezonabil, încurajat şi de aliaţii occidentali. Oricum ai da, politica este arta posibilului.

A dispărut opoziţia şi a apărut partidul unic

Ce-am câştigat şi ce-am pierdut? Oligarhul nu a izbutit să devină şef al guvernului. Sunt de acord cu ex-preşedintele român Traian Băsescu care se resemnează cu Pavel Filip, considerând că e mai bine aşa decât Plahotniuc.

Şi liderul PNL, Alina Gorghiu, o persoană apropiată preşedintelui Klaus Iohannis, împărtăşeşte acelaşi punct de vedere. De unde şi concluzia că aceasta este şi poziţia oficială a Bucureştiului, dar şi a Bruxellesului.

Totuşi, în urma crizei guvernamentale, democraţia din Republica Moldova, şi aşa fragilă, a ieşit mai vlăguită decât a fost. Plahotniuc a pierdut lupta pentru funcţia de prim-ministru, dar a reuşit în schimb să lichideze vechiul sistem de partide. Din PCRM şi PDLM au rămas doar zdrenţe, iar PL este total subordonat oligarhului.

PSRM şi PPEM de asemenea nu par să fie în regulă. Asupra capacităţii acestora de a promova politici independente planează destule dubii.

Prin constituirea unei majorităţi parlamentare care înglobează şi comuniştii de ieri, şi liberalii de azi, s-a înfiinţat, în fond, un fel de partid unic de tip sovietic sau chinezesc, iar opoziţia reală străluceşte prin absenţă. În ciuda puciului eşuat, sistemul ticăloşit s-a consolidat.

Toate acestea se văd cu ochiul liber şi, evident, nu vor conferi credibilitate în Occident noii guvernări. Republica Moldova va rămâne captivă în zona gri, între orbita europeană, pe de o parte, şi cea rusească, pe de alta.

Preşedintele, după cum am spus, a zădărnicit o lovitură de stat şi a oprit alunecarea societăţii în haos fără să rezolve însă problema statului capturat. Lupta continuă şi teamă îmi este că în condiţii mai dificile decât până acum.