PERPÉTUUM MÓBILE // Ivan Lenski: În realitate, în toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresor

Sursa: paginaderusia.ro

De fapt, în toata istoria sa, Rusia a fost un stat agresor. Să creadă că a cucerit o șesime din suprafaţa planetei numai ca urmare a războaielor de apărare, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei sau care şi-a pierdut complet capacitatea de a gândi, după o doză de propagandă a Kremlinului, scrie editorialistul Ivan Lenski, pe site-ulru.krymr.com.

Redăm textul adaptat în limba română:

„De fapt, totul este complet diferit. Și nu diferit, dar exact opus. Să ne întoarcem la istorie.

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că: „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.

Practic, în toată istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

Să dau câteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia.

1558. Razboiul Livonian. A fost un război pentru teritoriile actualelor ţări baltice şi Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar de cei mai înrăiți patrioţi, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin. Rusia a câștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiriei, Hoardei Nogailor, a cazacilor și Kabardiniei și şi-a dorit foarte mult teritoriile Livoniei. Istoricii sovietici spun că războiul s-a dus pentru acces la Marea Baltică. De fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite. Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. În final Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii în zona de frontieră.

1654. Războiul cu Polonia și „unirea” cu Ucraina. Această poveste este plină de pete negre. Ucrainenii se întreabă şi astăzi cine l-a autorizat pe hatmanul cazacilor zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraină? Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrușevski, cel care a scris „Istoria poporului ucrainean”, se îndoieşte că el (Bogdan Hmelnițki) s-a gândit la crearea unui stat comun cu Moscova. Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici până la dorința de „unire”… Documentul istoric original privind „unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut şi probabil nu întâmplător. Kremlinul a profitat pur şi simplu de turbulențele din Ucraina și s-a grăbit să alipească întreaga ţară. Asta nu vă aminteşte nimic?

Numeroasele campanii asupra Stambulului au fost, iarăşi, agresiuni deghizate. La început, Rusia le-a motivat de apărarea comercianţilor ruşi chipurile oprimaţi de otomani, apoi şi-a amintit de creştinii din Balcani.

1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare. Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuie să ocupe cetatea turceasca Azov. Aici, chiar şi cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi războiul de apărare. Cu Turcia ruşii au avut aproximativ 10 războaie, în urma cărora au rupt bucăți mari de teritoriu.

1700. Marele război cu Suedia. Temeiul – Rusia avea nevoie neapărată de acces la mare, deși ruşii nu au fost niciodată văzuţi la Marea Baltică. Pretextul tradiţional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur şi simplu ei nu erau acolo. Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit „pământ rusesc strămoşesc”. Apoi au fost alipite alte teritorii „strămoşesti” – Finlanda, ţările baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruşi nu se găseau acolo nici pomeniţi.

1772-1775. Au fost trei divizări ale Poloniei. Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că n-a refuzat. Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației țariste au fost denumite mai târziu de istoricii ruşi războaie ruso-poloneze. De fapt, nu era nimic mai mult decât rezistența populației la invazia unui agresor străin.

1783. Anexarea Crimeii. Numai un nebun ar putea numi acest moment istoric drept apărare. A fost agresiune pură, justificată de Rusia prin nevoia preîntâmpinării raidurilor Hanilor de Crimeea. Justificarea anexării prin apărarea creştinilor ortodocși nu poate fi folosită, în Crimeea aceştia erau o minoritate absolută. Si, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea până la anexarea rusească, au fost alungaţi de acolo după capturarea peninsulei. Iată aşa de mare grija faţă de fraţii creştini.

1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus. Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influenţa Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se păstrează tăcerea cu privire la Imereţi. Ce s-a întâmplat cu acest regat și când el a devenit dintr-o dată parte a Imperiului Rus? Sau anexarea Georgiei pe bucăţi este o alta tradiţie rusească în regiune?

Războiul Crimeii 1853-1856. Ei bine, aici pare a fi un război de apărare. Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci când vorbesc despre acest război, istoricii ruşi uită să menţioneze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani. Câteva puteri şi-au unit forţele pentru a ţine piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greşeală.

Rusia îşi făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, că Moscova efectua o alipire „pașnică”. Aşa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei „apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea. Oricine l-a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoţit de genocidul populaţiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una după alta, aşa că nu se poate vorbi de vreo alipire paşnică a Caucazului.

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. A fost un eveniment istoric complet șters din cărțile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre înfrângeri.

1939. Armata muncitoresc-ţărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei. Desigur, totul în scop de pace. Nici despre aceste pagini de istorie ruşilor nu le place să-și amintească.

1939. Războiul sovieto-finlandez. Agresiva armată finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat pașnica URSS, care întâmplător avea la graniţa cu Finlanda 2.300 de tancuri. Evident că lumea nu a crezut aşa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l-a exclus din rândul membrilor săi. Şi acest lucru este trecut cu vederea de istoriografia sovietică si rusească.

1940. Absolut „pașnică” anexarea țărilor baltice. Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanieni visau cu ochii deschişi intrarea în frăţeasca Uniune Sovietică.

1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei. În acest caz, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată. Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apărarea Patriei a fost politica externă a lui Stalin, care viza capturarea unor state europene şi proliferarea „revoluției proletare” concomitent cu instaurarea dictaturii comuniste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpriză împotriva Germaniei. Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mişelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea de ofensivă și şi-a luat-o în dinți. Istoricii ruşi tac atunci când este vorba despre dovezile privind pregătirea agresiunii sovietice împotriva Europei. Lipsa unor fortificaţii la graniţă și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirmă acest fapt istoric.

Următorii paşi de politică „pașnică” a URSS? Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968.

1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS în această ţară. Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii uciși.

2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

2014. Anexarea Crimeii și războiul din estul Ucrainei. Ca şi altă dată în istoria sa, Rusia a atacat o ţară vecină într-un moment de slăbiciune.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska? Ultima, în conștiința imperială rusă este, de asemenea, „pământ strămoşesc”. Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar apariţia „omuleţilor verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigaş. Rusia atacă numai ţările în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurată etc.

Şi totuşi, de ce Rusia nu se poate opri? Țara aceasta nu a fost niciodată capabilă să dezvolte teritoriile deţinute deja, şi cu toate acestea continuă expansiunea. De ce Yakutia, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decât Emiratele Arabe Unite, este împotmolită în sărăcie? Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceritorilor, nu un imperiu al gospodarilor. De amenajarea teritoriului să se ocupe state precum Elveția, cu graniţe neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comportă în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic. Pompează resursele în avantajul unei duzini de „imperialişti”.

Toţi aceştia se bucură de avantajele civilizației occidentale, de preferat chiar în Occident, iar Rusia o folosesc ca pe o exploataţie colonială. Cetățeanul de rând al Imperiului trebuie să se mulţumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentaţie surogat și o mulțime de propagandă ieftină.

Un „dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenuşii, scări de bloc jegoase cu locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente. Ca să nu mai vorbim despre oraşe, țară?”.

Sursa: paginaderusia.ro