O mamă, un fiu și CHINUL lor

Încercări // De 30 de ani vede soarele prin geam și lumea la televizor, iar de cinci ani nu a mai ieșit deloc afară. Este țintuit la pat de la vârsta de 15 ani

A fost un copil obișnuit până la vârsta de 15 ani. Era singurul băiat în familie, alături de alte trei surori. Vioi, vesel și se ținea numai de șotii. Era primul pe listă când trebuia să participe la vreo competiție sportivă. Îi părea atunci că lumea îi stă la picioare, iar totul se rotește în jurul lui. Până într-o zi, când nu s-a mai putut ridica din pat. Nu este o poveste desprinsă dintr-un film, dar istoria de viață a lui Nicolae Botnari din satul Fundurii Vechi, raionul Glodeni.

Un chin care durează ani buni

Avea 15 ani împliniți când a început să se simtă rău – îl dureau picioarele. A mers la medic, acesta i-a prescris tratament. În loc să se facă bine, Nicolae a început să se simtă din ce în ce mai rău. În una din zile, nu a mai simțit picioarele și nu a mai putut călca pe ele. „Când am mers la medici, strângeau toți din umeri și spuneau că nu știu ce am. Mi-au spus că pare a fi o distrofie musculară. Aveam slăbiciuni, îmi pierdeam echilibrul și uneori nu-mi puteam controla mișcările. Mai târziu, am ajuns deja că nici nu puteam merge. Un chin care durează de ani buni”, suspină Nicolae.

Sănătos, dar bolnav

Nu a lăsat mâinile în jos și a cerut ajutor de la toți pe care îi cunoștea. A solicitat consultul unor medici calificați nu doar din R. Moldova, dar și din Federația Rusă, Ucraina. A urmat luni întregi de tratament, de masaj specializat, dar... toate în zadar. „Toate investigațiile pe care le făceam dădeau rezultate bune. Medicii se cruceau uneori și-mi spuneau că nu știu ce aș putea avea, ce mă împiedică să pot călca pe picioare și să-mi țin echilibrul. Ultima dată, acum câțiva ani, am făcut și rezonanță magnetică. Rezultat îmbucurător – sunt sănătos! Dar de ce atunci nu pot merge?”, întreabă Nicolae.

Bărbatul, acum în vârstă de 45 de ani, ne spune că, pe zi ce trece, se simte tot mai slăbit, iar dacă până acum putea sta așezat, deja nu-l mai țin puterile, nu-și poate menține echilibrul și stă mai mult culcat. „Culmea e că nu mă doare nimic. Nu mă țin puterile, doar atât. Am încercat să fac masaj, dar nu pot suporta. Dacă forțez mușchii, fac febră musculară și nu mai pot de durere. De aproape cinci ani de zile nu am ieșit din casă. Văd soarele numai prin geam, iar lumea - la televizor”, zice întristat bărbatul, în timp ce își pierde echilibrul și se lasă pe spate.

Îngrijit de mama în vârstă de 82 de ani

Necazul și mai mare al bărbatului este când se gândește că cea care îl îngrijește acum merita ea să fie îngrijită la această vârstă onorabilă. Doamna Eugenia, mama lui Nicolae, ajunsă la vârsta de 82 de ani, este singura care îi poartă de grijă. „Tatăl a murit, iar cele trei surori au casele și familiile lor. Vin ele, o ajută pe mama, dar, până la urmă, rămânem noi în doi. Ea îmi aduce o cană cu apă când îmi este sete și o farfurie de mâncare când îmi este foame. Mă doare sufletul când văd că eu trebuie să fiu cel care să-i fac o bătrânețe fericită, dar nu ea să mă îngrijească. Asta și mă motivează să solicit ajutor în continuare de la medici calificați. Vreau să mă ridic în picioare. Nu zic, nu vreau să particip la competiții sportive, dar cel puțin să-mi port singur de grijă. Văd că și pe mama nu o mai țin puterile”, oftează bărbatul.

Supraviețuiesc din pensii

Până a-și vedea visul împlinit, iar asta poate dura, Nicolae își dorește acum măcar un cărucior cu ajutorul căruia s-ar putea deplasa prin casă și prin ogradă. „Am avut unul, dat de primăria satului, dar era vechi și s-a defectat. L-am sudat eu, dar nu îl pot mânui. A fost căruciorul unei femei invalide și, după ce aceasta a decedat, mi l-au dat mie”, susține Nicolae. Alt ajutor din partea statului nu a avut și nu are. Singurii bani de care beneficiază este pensia de invaliditate de 1 050 de lei. Nici de medicamente compensate nu are parte. „Vine medicul de familie o dată în an și-mi măsoară tensiunea. Atât. De Ziua invalidului îmi mai dă un mic ajutor acolo, de câțiva lei, și atât. Abia acum câțiva ani am primit grupa I de invaliditate, pentru că mai bine de 25 de ani am fost grupa a treia – eu, care nu mă puteam mișca din pat. De ajutor nici vorbă, ne spuneau că nu am avut stagiu de muncă și nu merit. Cum, doamnă, să am, dacă eu am rămas fără bucuria de a merge de la vârsta de 15 ani? Așa am vrut eu să mi se întâmple? Nici de compensații pentru căldură în perioada rece a anului nu am beneficiat. Cică, avem antenă parabolică și nu merităm”, se indignează bărbatul.

Lumina de la capătul infernului

Optimismul și speranța de viață sunt cele care îi mențin acum moralul lui Nicolae. Dorința cea mare a bărbatului este ca cei care îi pot acorda o mână de ajutor, să i-o întindă. „Aș dori o consultație la vreun specialist calificat din republică care să mă examineze și să-mi poată pune o diagnoză corectă a bolii, să-mi dea și un tratament corespunzător. De asemenea, mi-aș dori și un masaj, pentru că simt cum mi se împietresc mușchii. Nu încetez să sper că, odată și odată, o să mă ridic în picioare să merg până la poartă și să-mi privesc sătenii nu doar prin geam, cum o fac acum”, conchide înlăcrimat, dar plin de speranțe, Nicolae Botnari.