Nucleul Terrei tocmai s-ar fi oprit și se pregătește să schimbe direcția de rotație. S-ar putea să avem o problemă cu asteroizii primordiali. Cu ce invazie neobișnuită se confruntă australienii și ce soluție bizară au propus

Nucleul Terrei tocmai s-ar fi oprit și se pregătește să schimbe direcția de rotație. S-ar putea să avem o problemă cu asteroizii primordiali. Cu ce invazie neobișnuită se confruntă australienii și ce soluție bizară au propus.

Nucleul Terrei tocmai s-ar fi oprit și se pregătește să schimbe direcția de rotație

În primul rând, nu intrați în panică, nu vă impacientați! În al doilea rând, astfel de fenomene se petrec mai des decât crede lumea și nu produc cataclisme așa cum arată filmele hollywoodiene. Spre exemplu, ultima dată s-a întâmplat pe la începutul anilor `70 și, dacă ați prins perioada respectivă, știți foarte bine că nu s-a petrecut nimic notabil, excepție făcând poate despărțirea membrilor trupei The Beatles. Chiar și astfel, nu s-au descoperit încă argumente științifice solide care să lege cele două evenimente între ele.

Revenind la știrea zilei din domeniul științei, trebuie spus că descoperirea aparține geologilor de la Universitatea din Beijing, iar faptul că studiul lor a fost publicat în prestigioasa revistă Nature ne arată nouă că oamenii chiar au argumente solide în favoarea concluziei lor.

Cercetătorii chinezi au plecat de la o serie de analize geologice realizate de o echipă chinezo-americană în perioada 1967-1995. Mai exact, cercetările inițiale au arătat că între undele seismice repetate există anumite diferențe. Iar aceste diferențe sunt date tocmai de modul în care undele străbat scoarța terestră și de rotația nucleului terestru care le influențează. Cum din 2009 nu s-a mai sesizat nicio diferență între astfel de unde, singura concluzie viabilă este aceea că nucleul Terrei s-a oprit din mișcarea sa de rotație.

Conform calculelor specialiștilor amintiți, fenomenul este parte a unui ciclu ce se repetă cam o dată la 60-70 de ani, însă resorturile sale nu sunt cunoscute încă. În fapt, mai subliniază autorii studiului, există o ciclicitate similară și în ceea ce privește durata unei zile și oscilațiile câmpului magnetic, ceea ce ar putea indica faptul că astfel de fenomene sunt puternic interconectate.

Până una alta, astfel de fenomene sunt binevenite. Excepție făcând faptul că unele păsări sau specii de pești vor fi puțin derutate de oscilațiile câmpului magnetic, modificările ne-ar putea ajuta să descifrăm mecanismele din interiorul Terrei, unele mult prea puțin înțelese până acum.

S-ar putea să avem o problemă cu asteroizii primordiali

Faptul că NASA a reușit recent să devieze traiectoria asteroidului Dimorphos izbind o sondă spațială de acesta ne-a determinat să privim cu ceva mai mult optimism metodele noastre de a ne apăra de un posibil impact cu un corp ceresc de acest gen. E cazul însă să ne și dezumflăm puțin, căci astronomii de la Universitatea din California au o veste proastă.

Mai exact, există asteroizi care sunt extrem de greu de distrus. Și ceea ce e și mai rău este că ei formează marea masă a asteroizilor din sistemul nostru solar.

Asteroizii sunt clasificați în două grupe principale. Prima, cei monolitici, adică asteroizii formați dintr-un singur bloc de rocă. Ei au existență relativ scurtă raportat la vârsta sistemului nostru solar, respectiv de doar câteva sute de milioane de ani. Cea de a doua grupă este cea a asteroizilor formați din fragmente rezultate din distrugerea unor asteroizi monolitici.

Oricât ar părea de ciudat, tocmai cei din urmă sunt cei mai rezistenți și cei mai periculoși. De ce? Dat fiind faptul că sunt poroși și că spațiul dintre fragmentele solide este umplut de vid, un posibil impact nu ar face decât să reducă spațiul dintre fragmente, ducând la formarea unui corp ceva mai compact.

Existența acestor asteroizi nu a fost confirmată decât în anul 2010, în urma unei misiuni a Agenției Spațiale Japoneze, atunci când sonda spațială Hayabusa a analizat asteroidul Itokawa și a cules mostre de rocă și de praf de pe acesta. Analizele de atunci au demonstrat că Itokawa era format din fragmente care făcuseră parte dintr-un asteroid monolitic cu diametrul de cel puțin 20 de kilometri.

Un nou set de analize realizat de echipa americană din California a arătat, de asemenea, că Itokawa s-a format acum peste 4,2 miliarde de ani, adică relativ în perioada de început a sistemului nostru solar. Și ce ne spune asta nouă? Ne spune că Itokawa este un corp ceresc teribil de rezistent, capabil să absoarbă șocurile și că, foarte posibil, bătrânelul a văzut mai multe impacturi la viața lui decât, probabil, ați văzut voi vrăbii.

Întrebarea care se ridică într-o astfel de situație, și cea care ne roade pe toți, este ce am putea face în situația în care un astfel de asteroid ne-ar amenința. Iar răspunsul nu e tocmai unul care să ne liniștească. Respectiv, nu se știe clar ce și cum. Dar, e bine că știm cu ce avem de a face și, în timp, să și găsim niște soluții.

Cu ce invazie neobișnuită se confruntă australienii și ce soluție bizară au propus

Fiind un continent cu o faună unică, Australia s-a confruntat de-a lungul istoriei recente, asta din cauza influenței oamenilor moderni, cu invazii care mai de care mai bizare. Ba că au avut invazie de iepuri, de mistreți, de broaște, de câini dingo, de vulpi, de capre, de furnici roșii, de pisici sălbatice șamd., australienii s-au văzut tot timpul amenințați de specii invazive și, cumva, mereu sunt luați pe nepregătite.

Este și cazul de față, căci Australia tocmai se confruntă cu o invazie rar întâlnită de... crapi. Da, crapul comun, Cyprinus carpio! Introdus în Australia în secolul al XIX-lea, dar ținut în mediu controlat până prin anii `70, crapul comun a devenit o amenințare începând cu inundațiile cu care s-a confruntat continentul de la antipozi în ultimii 50 de ani.

Se estimează că, în prezent, crapii au invadat circa 92% dintre râurile și lacurile australiene, iar numărul exemplarelor sare de 357 de milioane de indivizi. Rău peste ecosistemele australiene este că peștii cu pricina au prostul obicei de a fi transforma vegetația acvatică într-un veritabil gazon englezesc. Pe românește, rad tot. Mai ales că nu au prea mulți dușmani naturali care să le țină numărul sub control.

Odată cu alterarea vegetației, speciile endemice au cam băgat-o pe mânecă, deși e impropriu spus căci, așa cum s-a dovedit științific, peștii nu au mâneci. Cam singura idee care le-a venit până acum australienilor ar fi aceea de a infecta mai multe exemplare de crap cu herpes (cyprinid herpesvirus 3).

Continuarea AICI.