Unirea firească și România naturală

Semne diacritice

Am auzit la mitingul de duminică, de după Marșul tricolorului din centrul Chișinăului, apeluri la refacerea „României Mari”. „Mare” în raport cu un stat existent ar sugera astăzi o depășire a liniei firescului, naturalului. A fost România interbelică nefiresc, nenatural de mare? „Mare” față de ce? Dacă s-au reunificat Germania Federală și RDG, de ce nu a rezultat Germania Mare? Sau de ce nu spunem Vietnamul Mare? Fiindcă politicienii de acolo nu sunt anacronici și au simțul firescului. Dacă se vor reunifica Coreea de Nord și Coreea de Sud (ceea ce s-ar putea întâmpla mai repede decât ne așteptăm), va apărea Coreea, nici mare, nici mică. Dacă se reunesc România și Republica Moldova, obținem o Românie „normală”, firească, naturală și nimic mai mult.

xxxx

Scriitorul transnistrean Ion Cana, unul dintre „clasicii” perioadei proletcultiste, primul președinte al Uniunii Scriitorilor din RSSM, vorbea, într-un interviu publicat în „Tinerimea Moldovei” în 1997, despre „bucuria mare” pe care a trăit-o la 28 iunie 1940, când a fost ocupată („luată înapoi”) Basarabia, prin ultimatum, în urma tranzacției secrete dintre Stalin și Hitler.

Motivil bucuriei sale nu era însă de natură ideologică sau politică. Lui îi surâdea lărgirea spațiului lingvistic. „Nouă, scriitorilor, ni s-au deschis în ochi multe. Prea mititel era castronașul în care vorbeam noi acolo la mărgioara Țării Moldovei, în Transnistria. Un șirăguț de sate. Aici, la un loc cu basarabenii, multe s-au deschis, multe s-au înlesnit. Eram președintele Uniunii Scriitorilor și simțeam bine treaba asta”.

Cana și colegii săi scriitori sufereau de „claustrofobie” literară, le era strâmt, se sufocau în micul „castronaș” transnistrean. Ei tindeau în mod firesc spre un orizont mai larg, pe care îl intuiau citindu-i ocazional (cumpărându-le cărțile de la talciocul din Odesa) pe Creangă, Sadoveanu și alți scriitori „de limbă românească”. Cu ocuparea Basarabiei, „castronul” s-a lărgit mult, până la Prut și faptul acesta, în mod paradoxal, în loc să îi avantajeze, le-a fost fatal.

Pentru că le-a mărit spațiul închisorii, ei au jurat credință temnicerului. Au ocupat funcții înalte, dar nu au supraviețuit ca scriitori, decât vreo zece ani cât a durat perioada proletcultistă. Au fost eclipsați și marginalizați de confrații lor ilegaliști, ca Bucov sau Lupan, sau alți scriitori cu școală românească, cunoscători mai buni ai limbii române. Nu numai colegii lor basarabenii, ci și cititorii mai elevați ironizau, râdeau de limbajul „operelor” scriitorilor transnistreni.

Cana recunoaște, în cadrul aceluiași interviu semnat de Andrei Burac, că nu avea „darul vorbei”, că îi „venea greu” să se exprime după placul său. În 1977, când a apărut interviul, era deja demult uitat, se plângea că „în ultimii zece ani nu trece nimeni” pe la el. Vasile Vasilache, citat de Andrei Burac, spunea că a învățat alfabetul chirilic, citindu-l pe Cana, și aceasta pare să fie urma pe care a lăsat-o el și alți scriitori din generația sa transnistreană în literatura sovietică moldovenească. Și cei mulți care au murit în Gulag, în 1937-1938, și cei mai puțini care au rămas în viață, devenind nomenclaturiști în RSS Moldovenească „eliberată”, au fost dați uitării, nu mai contează ca scriitori decât pentru istoricii literari.

Totuși chipul lor colectiv emană nu numai proletcultism, nu numai abnegație comunistă, naivitate și intransigență ideologică, nu numai îndoctrinare și zel propagandistic, nu numai românofobie în cazul unora dintre ei, ci și un fel de idealism și romantism juvenil, o euforie și chiar un fel de generozitate a unor oameni treziți la viață, ieșiți „din întuneric la luninî”. Cana este printre cei care, deși nu o spune deschis, înțlege că Basarabia împreună cu Transnistria nu este spațiul întreg al limbii române. El se laudă că a învățat alfabetul latin citindu-l pe Creangă. Și chiar dacă nu scriitorilor transnistreni le-a aparținut inițiativa publicării lui Creangă, Eminescu și a altor scriitori de peste Prut, ei nu s-au opus (cu unele excepții care confirmă regula) acestui proces, distrugător pentru cariera lor literară. În pofida oricăror prejudecăți, rolul lor în evoluția culturii române în RSSM merită să fie apreciat obiectiv.

Soarta scriitorilor transnistreni o repetă scriitorii basarabeni care au inițiat mișcarea democratică și au pledat pentru înlăturarea cortinei de fier de pe Prut. O parte dintre ei, destul de mare, nu rezistă concurenței pe piața literară panromânească, sunt marginalizați și eliminați din spațiul literar. Rolul lor e inevitabil de sacrificiu. Și, involuntar, instinctiv, unii dintre ei se opun reunificării, își doresc să rămână în cochilia basarabeană, așa cum unii „filologi” și scriitori transnistreni erau speriați de procesul „românizării” limbii „moldovenești”, de introducerea clasicilor literaturii române în școlile din RSSM.

În mod similar, teama de Unire îi paralizează și pe unii alți artiști, dar cel mai mult pe politicienii și funcționarii care se pot pomeni în roluri secundare.

Dar să ne imaginăm că nu exista Unirea din 1918, că Uniunea Sovietică își stabilea hotarul nu pe Nistru, ci pe Prut, că Basarabia nu trăia 22 de ani de libertate culturală și lingvistică, în mediul ei natural, firesc. Posibil, soarta lui Iona Cana din punct de vedere literar să fi fost mai puțin dramatică, dar șansele pentru apariția unui Druță, Vasilache, Vieru, Cimpoi, Beșleagă, Codru, Ioviță (ultimii trei fiind de peste Nistru) etcetera în „literatura sovietică moldovenească” se reduceau mult și soarta dramatică a lui Cana ar fi repetat-o ei în 1991.

Dodon, care anunță o cruciadă împotriva unionismului, ridicând arma primitivă a moldovenismului nu-și dă seama ce face? El vrea să ne bage din nou, vorba lui Cana, într-un „castronaș”, să ne pună sub capacul unei „statalități” inventate, să-i interzică a doua oară pe Caragiale, Rebreanu, Coșbuc, Blaga, Arghezi, Eliade etcetera. Istoria să nu-l fi învățat pe actualul președinte că un „castron” explodează și „capacele” sar, atunci când nu se ține cont de temperatura fierberii?