Un veac de „stabilitate”

Semne diacritice

Plahotniuc pare foarte mândru de realizările Guvernului Pavel Filip la un an de la instalarea acestuia în funcție. Dacă facem abstracție de faptul că, pentru a obține postul de premier, PD a răsturnat în mod perfid și iresponsabil două guverne pe parcursul anului 2015, împingând Republica Moldova pe buza prăpastiei, putem spune că Guvernul Filip și-a îndeplinit programul minim, evitând, cu apreciabile eforturi, căderea în abis a statului moldav. Dar nu fără ajutorul României, care ne-a întins mâna (prima tranșă de 60 de milioane de euro, dintr-un împrumut de 150 de milioane de euro) în cel mai critic moment, până la semnarea acordului cu FMI.

Au fost votate și niște legi privind însănătoșirea sistemului bancar, cerute de FMI cu vreo cinci ani în urmă, și e cam ciudat să-i auzi lăudându-se cu aceasta tocmai pe cei care ar trebui să ne prezinte niște explicații pentru o întârziere atât de mare. „Stabilizarea” politică și economică obținută pe parcursul anului 2016 seamănă cu acțiunile unor pompieri care au dat foc la casă pentru a se erija în salvatori ai „țarii”. Dacă nu ne prefacem a uita că acordul cu FMI putea fi încheiat cel puțin cu un an și ceva mai înainte, de către Guvernul Gaburici, performanța stabilității își mai pierde din strălucire.

Desigur, după mai mulți ani de feude și scandaluri permanente la vârful guvernării, liniștea de azi din camera majorității parlamentare impresionează, pare cumva neobișnuită, nefirească. Chiar dacă deputații au fost uniți nu de o idee, ci de o persoană, și e vorba de o armonie artificială sau pe jumătate artificială, efectul benefic pe termen scurt este evident. E ca o injecție de steroizi pentru un organism epuizat. După ce a fost provocat, a fost îndepărtat pericolul unor alegeri anticipate dezastruoase pentru cursul european. Pe termen lung însă efectul pentru democrație este nociv.

Și lauda cu „cea mai scăzută rată a inflației după 2009 încoace”, de 2,4%, după ce anul trecut indicatorul respectiv bătuse toate recordurile de după anul 2000, ajungând la 13,6%, este fie o autoamăgire, fie o încercare de manipulare. E cum te-ai bucura că organismul care ieri suferea de febră azi dă semne de hipotermie. Orice indicator economic trebuie privit în corelație cu alții, lucrul acesta se preda și la facultățile de economie din perioada sovietică. În anumite condiții, și cifrele de creștere economică pot cauza îngrijorare. În cazul nostru, veniturile populației și respectiv cererea s-au redus într-atât, încât economia abia mai suflă și, dacă aceasta a ajuns să fie un motiv de mândrie, înseamnă că stăm prost de tot.

„Stabilizarea” a fost, de altfel, partea cea mai simplă a programului guvernamental, stăm destul de bine cu managementul crizelor, mai ales dacă le și provocăm. Din acest punct de vedere, Guvernul Filip merită o mențiune. Însă partea cea mai grea abia începe, e nevoie de gândire strategică, de viziune, iar aceasta nu se face din fugă, în condițiile în care Guvernul îndeplinește funcții pompieristice. Reforma sistemului de pensii poate fi considerată ca fiind o mișcare strategică, dar mai urmează să vedem cum funcționează, cum a fost gândită.

Plahotniuc, dacă e să judecăm după textul său expus în FoxNews.com, vede Republica Moldova ca o punte dintre Est și Vest. Problema e că o punte presupune existența unui drum. Iar drumul dintre Est și Vest nu trece prin Republica Moldova, din diferite motive care nu vor dispărea curând. Ideea cu puntea nu e nouă și se reduce în esență la aceeași strategie a vițelului blând care suge de la două vaci. Aceasta e culmea gândirii strategice moldovenești, e tot ce a născut în 25 de ani de independență, pentru a evita ideea reunirii. Numai că nici Europa, nici Rusia nu doresc să accepte rolul de vaci care li se atribuie în mod fantezist de către strategii noștri. Dacă nu schimbăm ceva în structura și viteza economiei, suntem sortiți la zeci de ani, la un secol de „stabilitate” și depopulare continuă a Republicii Moldova.

Justiția are a juca în acest proces un rol fundamental, dar multașteptata reformă nu pare convingătoare, nu provoacă entuziasm. A fost creată Procuratura Anticorupție, a fost ales prin concurs un nou procuror general, s-au efectuat arestări în sistemul bancar, vamal, judecătoresc și alte domenii, s-a umblat și pe la alte legi și structuri care au ca obiectiv lupta cu corupția, dar percepția că justiția noastră acționează la comandă nu s-a schimbat, ci poate chiar s-a accentuat. La peste doi ani de la „furtul secolului”, nu dispare impresia că autoritățile mimează căutarea miliardului, că ele nu ard de nerăbdare să clarifice cum a fost posibil aceasta și cine sunt vinovații, dar mai cu seamă - de ce pe parcursul mai multor ani Procuratura Generală și CNA nu au mișcat un deget pentru a-i împiedica pe hoți să scoată banii cu sacii din BEM, lăsându-i să fure în voie.

Liderii majorității evită să abordeze problema pasivității criminale a instituțiilor de stat, ca de altfel și pe cea a concesionării Aeroportului Chișinău, a faptului că unii plătesc „prea scump” (după cum a spus chiar Plahotniuc cu referire la Filat, sugerând probabil că acuzațiile care i se aduc fostului lider al PLDM sunt disproporționate), iar alții par a fi protejați, în pofida rolului „crucial” pe care l-au jucat, conform raportului Kroll, în furtul miliardului. „Coordonatorul executiv” a ieșit din umbră, a devenit președinte al PD, dar trecutu-i obscur, țesut din mituri, din istorii secrete, sperioase, care îl prezintă ca pe un monstru și beneficiar principal al „spălătoriei rusești”, al fraudelor din sistemul bancar, chiar în pofida faptului că niciuna din companiile sale nu figurează în raportul Kroll, alimentează neîncrederea și suspiciunea față de actualul regim.

Plahotniuc încearcă prin intermediul holdingului său mediatic, dar și a presei străine, a lobbiștilor, să-și facă o imagine de om „normal”, de manager talentat, patriot, ignorând informațiile negative despre persoana sa. E o tactică pierzătoare, deocamdată. Deși a reușit să preîntâmpine falimentul, guvernarea „coordonată” de el a eșuat în recâștigarea încrederii cetățenilor, în reabilitarea instituțiilor statului, iar aceasta e ca o bombă pusă la fundamentul „stabilității”. O bombă care poate fi explodată în orice moment.