Tractoristul, ciocârlia și poetul Leo Butnaru

Semne diacritice

Azi ne vom abate privirea de la meandrele politicii de pe Bâc, pentru a ne aminti, dragă cititor, că la 5 ianuarie calendarele literare și culturale indicau ziua de naștere a poetului Leo Butnaru, pe care este imposibil să nu-l fi cunoscut, dacă îți îngădui „zăbava cetitului” de ziare, reviste, cărți și, mai nou, publicații online, bloguri.

Rar apare număr de ziar, de revistă literară în spațiul limbii române, de partea aceasta și cealaltă a Prutului, în care Leo Butnaru să nu semneze fie poezie, fie proză, fie eseu, fie fragmente de jurnal din diferite perioade ale vieții, fie însemnări de călătorie, fie traduceri din avangarda rusă sau ucraineană (în ultima vreme). Dacă în politică ducem lipsă de modele locale, Leo Butnaru poate fi considerat un model și chiar un fenomen în domeniul său, al scrisului literar.

Vladimir Beșleagă, în discursul său omagial de la Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu”, l-a numit „scriitor total” și nu a exagerat niciun pic. Premiile literare pe care le-a primit la Chișinău, București, Iași și mai în toate celelalte orașe din România certifică nu numai geografia aparițiilor sale editoriale, ci și valoarea lor general recunoscută. Este un profesionist al scrisului, care, în expresia colegului și prietenului său Ioan Mânăscurtă, își pune talentul să muncească. Să muncească mult, cu pasiunea și credința unui misionar al culturii și literaturii române, am adăuga noi.

Descoperim în jurnalul lui Leo Butnaru că și-a asumat misionariatul respectiv din anii studenției și s-a pregătit conștient, serios și cu metodă pentru rolul ales. Impresionează maturitatea intelectuală, atitudinea și perseverența nu tocmai obișnuită pentru un tânăr de la țară. Până a intra la facultate, a părăsit satul natal, Negureni, nemulțumit de calitatea învățământului de acolo, și a mers la școala-internat din Ciocâlteni, raionul Orhei, apoi la o școală din Chișinău, căutând un mediu educațional mai bun, adecvat potențialului său intelectual. Puțini dintre noi au procedat la fel. A fost un autodidact (și nici nu se putea altfel, cunoscându-se ideologizarea programei școlare și universitare de atunci), dar a profitat din plin de lecturile și experiența confraților săi mai în vârstă, a prietenit cu unii dintre ei, ceea ce vorbește nu numai despre democratismul acestora, ci și despre persoana Leo Butnaru.

Leo Butnaru, ales a doua oară în funcția de președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, se mai evidențiază printre confrații săi de litere prin non-conformism, prin faptul că are caracter, că nu se apleacă sub „vremi”. În perioada ocupației, el nu a încercat, ca mulți alții, să deschidă ușa redacțiilor și editurilor dedicând poezii partidului, lui Lenin, Marx etcetera. În cartea sa de debut, „Aripă în lumină”, apărută în 1976 la „Cartea Moldovenească”, nu găsești niciun vers care să poată fi considerat drept tribut ideologic. Cu excepția celor salvați de „perestroika”, a fost singurul dintre poeții importanți din RSSM care nu a scris despre Lenin (menționasem cândva în „Convorbiri literare” doi poeți non-conformiști, dar nu demult am descoperit că cel de-al doilea s-a „înecat la mal”, l-a elogiat pe „Ilici” când nu mai era obligatoriu să o facă; se vede că unii scriitori erau admiratori sinceri ai „genialului conducător”).

Leo Butnaru scrie de cele mai multe ori poezii luminoase, nostalgice uneori, dar nu anacronice, paseiste, ele reflectă gând, înțelepciune și ironie, filosofie sănătoasă. Are predilecția metaforei inteligente, scânteietoare, a formei sobre, dinamice, moderne, dar nu cu orice preț. El contemplă lumea de la marginea, nu din mijlocul absurdului, nu răscolește cu voluptate mizeria, nu e obsedat sau sadomasochist, care își înfige pumnalul existențial în piept pentru a descrie și a-și deplânge suferința imaginară.

Scriitor firesc, complex, conștient de valoarea și destinul său, Leo Butnaru muncește disciplinat, sistematic, laborios, fără să-i pese prea mult de popularitatea, care, se știe, nu se află întotdeauna în raport de proporționalitate cu talentul și numărul de cărți publicate. Nici Academia care, de altfel, nu-i acordă atenția cuvenită, după cum observă Arcadie Suceveanu, președintele USM, nu-l „abate cu ispita-i de la trebi”. Leo Butnaru scrie din vocație și sentimentul datoriei, asemeni ciocârliei care cântă deasupra câmpului, indiferent dacă trilurile ei se aud sau nu în cabina tractoristului care lucrează pământul (parafrază a uneia dintre poeziile sale de debut). Le va auzi neapărat, când va opri motorul.