Românismul, unionismul și problema transnistreană

Semne diacritice

Ideea că separatismul transnistrean a fost provocat și se menține din teama față de românism și unionism, față de perspectiva reUnirii e, pentru o bună parte a populației de pe ambele maluri ale Nistrului, o cvasi-axiomă bazată pe cronologia evenimentelor din anii 90: la început au fost mitingurile și marșurile „pentru limbă și alfabet”, pentru înlăturarea cortinei de fier de pe Prut, a apărut „Frontul Popular”, apoi „Interfrontul”, apoi „Republica Găgăuzia”, apoi „Republica Moldovenească Nistreană”…

Chiar dacă „renașterea națională” nu coincide întru totul cu unionismul, ar fi absurd să negăm că între unionism și separatism nu ar exista vreo legătură. Dar să fie aceasta una de cauză și efect? De fapt, procesul de împărțire a RSS Moldovenești în trei republici separate a fost declanșat de decizia Chișinăului de a boicota referendumul unional din martie 1990 în chestiunea „păstrării” URSS. Până la reunirea cu România mai era un drum lung de parcurs, Moscova s-a răzbunat atunci pe acțiunile îndreptate spre independența RSSM.

Sutele de mii de semnături în favoarea revenirii la alfabetul latin, „descoperirea” că „limba moldovenească” este de fapt limba română a produs o puternică undă de șoc în creierele cetățenilor sovietici, îndelung spălate de mașina propagandistică a PCUS, care asimilaseră din fragedă copilărie că „limba moldovenească este independentă de limba română”, că „român” este sinonim cu „fascist” etc., așa încât nu a fost nevoie de mare efort ca să li se „planteze” găgăuzilor și transistrenilor ideea că se află în mare pericol și că trebuie să pună mâna pe arme. Perspectiva Unirii a fost folosită ca pretext împotriva mișcării de secesiune, de independență a moldovenilor, iar arme existau din belșug.

Scenariul declanșării războiului de pe Nistru este asemănător cu cel din Donbas, senzația de deja-vu o are oricine a trăit evenimentele de acum douăzeci și cinci de ani din Republica Moldova. Printre organizatorii „republicilor populare” de acolo figurează și unii „fondatori” ai „republicii moldovenești nistrene”, veniți din Țările Baltice, - o dovadă în plus a existenței unui „coordonator” comun a acțiunilor separatiste din spațiul postsovietic.

A spune că motivul conflictului transnistrean este românismul și unionismul e cum ai spune că „republicile populare” din Donbas au apărut din cauza „fasciștilor și banderoviștilor” ucraineni. Refuzul ucrainenilor de a se supune Moscovei, de a renunța la Acordul de asociere cu UE, a declanșat ocuparea Crimeii și încercarea de creare a „Novorussiei”, de rupere a regiunilor Donețk și Luhansk din teritoriul Ucrainei.

De ce propaganda rusă nu reușește în cazul războiului din Donbas ceea ce a reușit în cazul războiului de pe Nistru: să învinovățească victimele, să-i declare agresori pe „fasciștii români„? Explicația ar fi că Occidentul a fost mai puțin implicat, iar presa occidentală a avut în acea perioadă un interes limitat față de acțiunile Rusiei în Republica Moldova.

Oricum, ideea că manifestările de românism și unionism sunt un bau-bau, că ele împiedică stingerea conflictului transnistrean e vie și azi. Și la Chișinău, unele forțe politice, și, cu atât mai mult, la Moscova, dar și în unele capitale occidentale, se consideră că reușita reglementării transnistrene depinde de grosimea basmalei aruncate pe țambalul românismului și a unionismului din Republica Moldova.

Adepții unionismului sunt etichetați ca „naționaliști radicali”, ca element destabilizator, ca dușmani ai armoniei interetnice. Ni se sugerează să ne întoarcem din drum, să ne conservăm în moldovenismul sovietic, să ne sacrificăm de dragul integrității teritoriale a Republicii Moldova. Cel puțin, până adormim vigilența transnistrenilor. Ca și cum transnistrenii au încremenit în prejudecățile sovietice și nu sunt capabili de evoluție, nu pot să înțeleagă că „moldoveni” e sinonim cu „români”, că pe ambele maluri ale Nistrului și Prutului se vorbește limba română, că opțiunea reunirii e legitimă, justificată, că Republica Moldova nu e o vacă sfântă și cetățenii ei vor decide, în mod democratic, viitorul acestui stat, cu toate opțiunile pe masă. De ce unioniștii ar avea mai puține drepturi, decât separatiștii în cazul dat?

Republica Moldova a apărut în urma dezintegrării URSS și procesul nu este încheiat. Rusia dorește menținerea statu-quo-ului, ca la momentul potrivit să o poată trage înapoi, în sfera de influență, dacă nu între hotarele sale. Demonizarea unioniștilor și „neutralizarea” lor în scopul nobil al împăcării și rezolvării problemei transnistrene face parte din această strategie.

De aici vin și eforturile lui Dodon de a „interzice” unionismul. (Zilele trecute, el nu excludea că alfabetul latin poate fi obiectul unor negocieri dintre Chișinău și Tiraspol.) De aici și reacția lui Dodon la implicarea lui Traian Băsescu în activitatea Partidului Unității Naționale. Eficientă sau nu (va arăta timpul), această mișcare tactică inedită a fost previzibilă, în logica și spiritul unei apropieri constante, a „sudării” rupturii de pe linia Prutului, produsă în mod violent, la 28 iunie 1940. Face parte, ca și alfabetul latin, istoria românilor, bursele studențești acordate de statul român, cetățenia românească, gazoductul Iași-Chișinău etc., din realitatea „organică”, „obiectivă” a Republicii Moldova de azi. Și, prin urmare, nu e negociabilă.