Referendumul, într-un cerc vicios

Semne diacritice

După avizul pozitiv al Curții Constituționale, CEC a înregistrat la finele săptămânii trecute grupul de inițiativă care va aduna semnăturile necesare organizării unui referendum de modificare a Constituției la capitolul privind modul de alegere a președintelui Republicii Moldova. Inițiativa aparține Platformei civice DA, care pledează cu ardoare pentru revenirea la alegerea președintelui prin vot direct, ca până în anul 2000.

„Vântul” sondajelor de opinie pare să sufle în direcția dorită de organizatori, majoritatea cetățenilor preferând un președinte ales de „întregul popor” unui ales de deputați. Două partide parlamentare, dintre cele mai mari, PLDM și PSRM, și unul extraparlamentar cu șanse de accedere în Parlament, „Partidul Nostru”, se pronunță în favoarea inițiativei respective, iar primul s-ar putea chiar implica în procesul de colectare a semnăturilor. Cu toate acestea, succesul nu e nici pe departe unul garantat. Adversarii revenirii la practica veche – PD, PCRM, PL, nu mai puțin influente, au la dispoziție patru televiziuni cu acoperire națională și ar putea să boicoteze cu succes referendumul.

Experiența anului 2010, când a eșuat un referendum similar, inițiat de AIE, e o dovadă că dorința cetățenilor moldoveni de a participa în mod direct la alegerea președintelui nu este chiar atât de fierbinte și conștientă, că în unele condiții pot fi convinși să renunțe la aceasta.

Mai cu seamă că există motive care să-i determine să-și revadă poziția. Să ne întrebăm care a fost cauza amendării Constituției în 2000, când s-a trecut de la alegerea președintelui prin vot direct la alegerea sa în Parlament? Și de ce azi ar trebui să considerăm ca bună o cale pe care am abandonat-o ieri ca fiind rea?

Schimbarea de atunci a fost concepută și realizată în contextul unei lupte înverșunate pentru putere și influență între președintele Petru Lucinschi, care își dorea cât mai multe împuterniciri, și majoritatea parlamentară, care considera că președintele calcă peste linia de separare a puterii executive și legislative, în detrimentul consolidării rolului deputaților și al democrației în general. Modificarea a avut un pronunțat caracter subiectiv, anti-Lucinschi, vizând nu atât perfecționarea Legii fundamentale, nu fenomenul în sine, cât o persoană concretă.

Dacă se țintea în fenomen, nu în Petru Lucinschi, posibil să se fi ajuns la altă soluție, căci nu modul de alegere a președintelui este hotărâtor în comportamentul său. Problema relațiilor politice ține mai mult de cultura și conjunctura politică și e o naivitate să crezi că o rezolvi prin ajustări legislative. De altfel, și peste Prut, în perioada suspendării președintelui Traian Băsescu, a răsunat ideea trecerii la alegerea președintelui României în Parlament, care însă nu a fost luată în serios. Și perioada guvernării comuniste în Republica Moldova este o dovadă că răul nu e în lege, ci în altă parte. Deși s-a comportat mai curând ca un prim-secretar decât ca un președinte al R. Moldova, liderul comunist Vladimir Voronin nu a întâmpinat rezistență din partea Parlamentului și nu s-a pus în discuție necesitatea modificării articolului 78 al Constituției.

Aceasta s-a întâmplat abia în 2010, când procesul alegerii președintelui a ajuns în impas, din cauză că AIE-1 nu dispunea de 61 de voturi necesare în Parlament. Astăzi însă, ca și în 2000, cauza abordării acestui articol e una subiectivă, legată de niște impresii și atitudini față de actualul președinte al Republicii Moldova, Nicolae Timofti, care nu seamănă cu Voronin. Ca și în 2000, se luptă cu niște efecte, nu cu fenomenele care le produc. Nu există nicio siguranță că un președinte ales de majoritatea alegătorilor nu ne va dezamăgi și nu va fi dependent de oligarhi.

Cu siguranță, însă, ne poate crea noi probleme, față de care cele de azi ne vor părea „floare la ureche”. Să ne imaginăm că Nicolae Timofti ar fi fost un „președinte jucător” și ar fi urmărit propriile scopuri politice, manifestându-se ca un „tătuc”, pe placul mulțimii, implicându-se în lupta dintre partidele AIE. Dacă se merge ca și până acum pe linia modificării Constituției ca mijloc de „neutralizare” sau marginalizare a unor rivali politici sau oligarhi, se poate ajunge acolo de unde am pornit în 2000. E timpul să ieșim din acest cerc vicios al luptei cu efectele și nu cu cauza acestora, să nu acționăm din impulsul răzbunării sau al interesului de grup. Constituția trebuie modificată, dar nu înainte de a ne gândi la motivele adevărate și la consecințele modificării.