Petru Cărare și cele două pălării ale sale

Semne diacritice

Azi propun să-i facem loc în gândurile și discuțiile noastre scriitorului Petru Cărare, să ne amintim de el măcar în pauza dintre știrile sperioase, amăgitoare, triumfaliste și dezbaterile electorale aprinse, înverșunate, dar, în marea lor majoritate, fără substanță.

Nu mai puțin popular decât Grigore Vieru

Miercuri, 13 februarie, Petru Cărare, poet și dramaturg, autor de parodii și comedii memorabile, a împlinit 84 de ani. Pare incredibil, dar a fost o perioadă când Petru Cărare era nu mai puțin popular decât colegul său de generație, Grigore Vieru, diferența de vârstă fiind între ei de o singură zi.

Prin anii 70-80 ai secolului trecut, poeziile sale satirice vizând realitățile sovietice circulau în „samizdat”, fiind copiate și transmise din mână în mână. E vorba mai cu seamă despre poeziile din volumul „Săgeți”, apărut, în 1972, la Editura „Cartea Moldovenească”, care apoi, la scurt timp, a fost retras din librării și nimicit. Un oarecare număr de cărți vândute nu puteau satisface în întregime curiozitatea aprinsă a cititorilor, după ce s-a aflat despre răfuiala cenzurii, așa că soluția „samizdatului” pentru difuzarea poeziilor interzise era singura posibilă.

Hora Unirii și flori la statuia lui Ștefan cel Mare

Petru Cărare se mai aflase în confruntare cu cenzura comunistă în 1959, când a fost oprită publicarea cărții sale „Soare cu dinți”. Aceasta va apărea abia peste trei ani, după ce autorul s-a conformat, „pieptănându-și” volumul cum i se cerea la editură. Scriitorul Vladimir Beșleagăpovestește că, în același an 1959, Petru Cărare, împreună cu Vlad Ioviță și Gheorghe Vodă, au organizat o manifestație cu prilejul a 600 de ani de la întemeierea Moldovei, care putea fi interpretată și ca o sărbătorire a 100 de ani de la Unirea Moldovei cu Valahia, în 1859. În pofida piedicilor puse de KGB, s-a dansat Hora Unirii pe peronul Gării din Chișinău și s-au depus flori la monumentul lui Ștefan cel Mare.

Picătura care a umplut paharul „răbdării” autorităților comuniste, consideră Vladimir Beșleagă, a fost numărul din august al revistei „Chipăruș”, editat în lipsa redactorului-șef Petru Zadnipru, în care cenzorii regimului au sesizat note antisovietice și naționaliste. Atunci Cărare și Beșleagă și-au pierdut locurile de muncă.

Cum a amăgit cenzorii

În 1972, Petru Cărare va amăgi vigilența cenzorilor printr-un procedeu simplu: plasând deasupra poeziilor critice, satirice un subtitlu fals - „Din jungla deasă a capitalului”, vorbind despre realitățile sovietice, dar atribuindu-le altei orânduiri sociale. Iată două exemple:

Și Leul…

Și Leu-u pentru dezarmare,
Cu următoarele condiții:
El să rămână tot cu gheare,
Tot el să fie cel mai mare
Și-un pic să-și mai ascută dinții.

Oaspete nepoftit

Noi avem un hoţ în casă
Noi cu hoţul stăm la masă -
Ne-a ieşit mai ieri în cale
Cu idei şi cu pistoale,
Şi-acum să ne ia se-ndură
Şi bucata de la gură.
Şi-ncă altă noutate:
Eşti dator să-i spui şi frate.
Dar să-i dai, în loc de pită –
Un calup de dinamită!

Poeziile lui Cărare descriau într-un mod camuflat, dar ușor descifrabil, ocupația sovietică și conțineau chemări la rezistență, la luptă împotriva ocupanților. O asemenea îndrăzneală, gestul sfidător, nesăbuit al autorului i-a lăsat perplecși pe satrapii locali: chemarea la luptă a claselor de jos împotriva claselor superioare, a ocupanților li se părea firească în lumea capitalistă, nu și în cea socialistă. La 28 martie 1972 este convocată ședința biroului CC pentru a se discuta cazul respectiv (amănuntele le descrie, în baza documentelor de arhivă, istoricul Igor Cașu, în articolul Cenzura în comunism: urmările „Săgeţilor“ lui Petru Cărare (1972), publicat de adevărul.ro la 21 februarie 2013).

În consecință, au fost aplicate un șir de sancțiuni celor considerați responsabili de apariția cărții, iar autorul ei a fost eliminat din lista de membri ai Uniunii Scriitorilor.

O legendă vie

Cărare nu mai este văzut demult pe la Casa Presei, nu vine, din motive de sănătate, nici la Uniunea Scriitorilor, colegii, prietenii, admiratorii săi se întreabă unde o fi dispărut și dacă nu cumva ne-a părăsit pe neobservate, fără anunțul de rigoare, așa cum obișnuia cândva să dispară periodic din redacția revistei „Chipăruș”, lăsându-și în cuier recognoscibila, emblematica pălărie, pe care o avea în două exemplare, ca să-i certifice prezența la locul de muncă, în timp ce el stătea „la un pahar de vorbă” cu prietenii.

Azi numele lui Petru Cărare, exemplu din cele mai cunoscute ale rezistenței prin cultură, ale disidenței basarabene, o legendă vie a mișcării, care se va numi după 1991, de renaștere națională, este aproape uitat. E și în „tradiția” noastră să credem că istoria începe cu noi înșine, să ne arătăm măsura aprecierii unor personalități doar atunci când le conducem pe ultimul drum.

Lăudabil, Editura Cartier și-a amintit de Petru Cărare, scoțând de sub tipar tocmai trei cărți semnate de el, inclusiv faimoasele „Săgeți”, „Parodii”, cu șarje de Glebus Sainciuc, și o carte pentru copii „Umbrela”, ilustrată de Lică Sainciuc, organizând, joi seara, la Librăria din Centru, un recital cu participarea unor poeți parodiați de ilustrul lor coleg.

O coincidență fericită

Evocarea lui Petru Cărare ar fi incompletă în spiritul ei, dacă nu am menționa că, printr-o coincidență decisă probabil de ursitoarele literaturii române, în ziua de 13 februarie a fost omagiat, la 60 de ani împliniți, și Nicolae Popa, poetul, prozatorul, a cărui „intrare năvalnică” în literatură îi amintește lui Eugen Lungu „prin ceva” de „începuturile impetuoase” ale lui Nicolae Labiș. Nicolae Popa e un autor de urmărit, care și-a confirmat originalitatea, măsura neordinară a talentului său și care promite noi surprize literare. Miercuri, Editura Arc a lansat un volum de poezii „O mie de ani cu fața la soare”, de Nicolae Popa, cu o prefață cuprinzătoare, scrisă de Eugen Lungu.