Nicolae Negru // Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Chicu: De ce s-a alarmat Moscova?

Semne diacritice

Moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Chicu, semnată de deputații PPDA și PAS, a provocat reacția operativă a MID-ului de la Moscova, cu oferta de a media un „consens” între forțele politice de la Chișinău. Pe de cealaltă parte, sare în ochi și intrigă lipsa completă de reacție în Vest la demersul mult discutat, nesigur, șovăitor al opoziției.

Textul moțiunii - argumentat, consistent - demonstrează că guvernul trebuia demis demult. Din această cauză s-au alertat, probabil, socialiștii, așa încât au jurat în scris să sprijine echipa lui Chicu, lăudându-l pentru gestionarea „foarte bună” a crizei legate de pandemie și pentru niște proiecte economice „de anvergură” pe care nu le cunosc nici ei, căci nu au numit niciunul. Dar ce i-o fi motivat pe „curatorii” PSRM de la Kremlin să-și propună serviciile de mediere? Mediere între cine? Probabil, între Dodon, Maia Sandu și Andrei Năstase, căci în relațiile PSRM cu PD există o armonie perfectă. Sau nu mai există?

Faptul că imediat după declarația viceministrului rus de Externe, Andrei Rudenko, Ambasadorul rus la Chișinău, Oleg Vasnețov, s-a întâlnit cu Pavel Filip să fie o coincidență întâmplătoare sau ascunde niște probleme apărute între socialiști și democrați? Una din ele ar putea fi lingușirea lui Dodon față de liderul separatist Krasnoselski și „vânzarea” câtorva sate transnistrene subordonate Chișinăului în schimbul unor servicii electorale din partea Tiraspolului.

PD și Pavel Filip personal riscă să li se lipească pe frunte eticheta de trădător, fiindcă nu au făcut nimic ca să stopeze tranzacțiile trădătoare ale lui Dodon. (Filip și PD vor plăti, împreună cu Dodon, și pentru violența de vineri împotriva veteranilor războiului moldo-rus care protestau în fața Președinției.)

Dacă Moscova nu-și ascunde simpatiile față de actuala guvernare, tăcerea de la București, Bruxelles și Washington poate să însemne indiferență sau, dimpotrivă, un interes camuflat față de lupta politică din Chișinău, care se dă între forțele proeuropene și prorusești. (Ne amintim că la demiterea Guvernului Sandu era invers: la Moscova se tăcea semnificativ, iar în capitalele occidentale se manifesta îngrijorare.)

Rămâne o enigmă și răzgândirea deputaților PAS. Miercuri seara ei ezitau să-și pună semnătura pe moțiunea de cenzură, decizia urma să fie luată abia sâmbătă, în cadrul Consiliului Politic Național al partidului, dar peste noapte a intervenit ceva sau cineva și joi dimineață deputații PAS au semnat documentul inițiat de deputații PPDA. (CPN al PAS s-a întrunit totuși pentru a o desemna pe Maia Sandu candidat la alegerile prezidențiale din 1 noiembrie.)

În fapt, Maia Sandu nu avea de ales, ea ar fi pierdut mult mai mulți alegători dacă nu susținea, decât pentru că a susținut moțiunea de cenzură. Speculațiile că astfel ea ar face jocul lui Plahotniuc îi pot influența doar pe niște comentatori naivi sau angajați și pe alegătorii socialiști, care oricum nu aveau să o voteze.

Rezultatul moțiunii de cenzură este imprevizibil. Până la urmă, debarcarea Guvernului Chicu va depinde de câțiva deputați PD. Faptul că ei participă la guvernare, că dețin cinci fotolii ministeriale, după cum spune Diacov, nu se reflectă în comportamentul și fizionomia guvernului. Acesta rămâne dodonist în esență, lucrează în defavoarea Republicii Moldova. Democrații au de ales: fie participă la formarea unui guvern proeuropean, fie rămân în continuare servanții fără personalitate ai lui Dodon, dispărând din istorie după primele alegeri.

Deși cu final incert, acțiunea opoziției este totuși importantă, necesară, ca o verificare de forțe înaintea unei bătălii hotărâtoare. Politicienii vor cunoaște, cel puțin, pe ce lume se află.