Dodon, câinele care latră, dar nu mușcă?

Semne diacritice

La întâlnirea de marți dintre Dodon, Candu și Filip, fiecare a evoluat doar solo, și-a cântat propria melodie, propria partitură, cunoscute deja publicului, așa încât ne-am întrebat nedumeriți de ce s-au mai numit trio, dacă nu au cântat în cor, dacă nu au interpretat măcar o serenadă în comun.

De obicei, în asemenea cazuri există o agendă, se anunță chestiunile discutate, se elaborează o decizie, se trag niște concluzii. Nimic din toate acestea. Dodon a profitat de ocazie să repete că dorește mai multe împuterniciri, că poftește să aibă puterea unui sultan, ca să dizolve Parlamentul atunci când va dori mușchiul său. Dacă ar fi vrut să obțină ceva mai mult decât un spectacol, „prezidentul” își alegea alți interlocutori, ar fi trebuit să se întâlnească cu liderii partidelor parlamentare, căci de ei, nu de premier și nu de spicher, depinde schimbarea Constituției.

Candu a replicat hiperpoliticos că nu e cazul să experimentăm, că am trecut odată prin republică prezidențială și semiprezidențială, jinduite de Dodon, și a repetat tezele știute despre avantajele integrării europene. Iar Filip a fost și mai împăciuitor, spunând că Republica Moldova trebuie să facă un efort să meargă la dentist, dacă vrea să aibă un zâmbet frumos, referindu-se la reforme, firește. Puțin probabil să-i refacă refacă zâmbetul „țărișoarei” noastre un dentist, grimasa de pe fața ei o fi necesitând intervenția unui neurochirurg și ar mai fi bine să vadă un specialist ce e cu coloana ei vertebrală, dar suntem de acord că președintelui i s-a ridicat prea repede succesul electoral la cap.

Și a mai spus premierul un lucru care, în contextul declarațiilor lui Dodon, a avut impactul întâlnirii unei nuci cu peretele, a sunat a strigăt în pustiu: „Noi trebuie să scoatem în față subiectele care unesc societatea. Prea multă divizare a fost în ultimii 20 de ani”. Doar în punctul conflictului tranistrean traiectoriile celor trei s-au unit pentru o clipă, dar și despre aceasta s-a știut dinainte, Președinția anunțase deja că nu va evolua solo pe scena reglementării, ci își va coordona acțiunile cu celelalte ramuri ale puterii.

Impresia generală e că show-ul a fost dominat de Dodon, el a fost cel mai vocal, lui i-a aparținut subiectul „concertului”, iar ceilalți doi au contrapunctat, au asigurat contratema. Cu toate astea, Candu crede că astfel de întâlniri sunt utile. O fi fiind, pentru ei, ca exercițiu polemic, ca tribună, publicul însă nu s-a ales cu nimic nou, decât s-a convins încă o dată că președintele și majoritatea parlamentară cu Guvernul vor trage „sacul cu grâu” al Republicii Moldova ca racul, broasca și știuca.

Dar să nu ne grăbim cu concluziile. Plahotniuc afirmă că PD dispune de „resurse suficiente” ca să guverneze „bine” și să asigure „stabilitatea politică şi liniştea în ţară”, insistând iarăși că partidele de dreapta l-au adus pe Dodon în scaunul prezidențial. „Politica falsă şi populismul opoziţiei de dreapta l-a făcut preşedinte al ţării pe candidatul de stânga”, a declarat liderul PD pentru Almanahul Politic al Republicii Moldova – 2016, publicat de tribuna.md. „Isteria şi falsa politică a unor partide de dreapta l-au făcut pe Igor Dodon Preşedinte”, a repetat el.

Admitem că strategia partidelor de dreapta nu a fost perfectă, dar să fie acesta singurul motiv pentru care Plahotniuc l-a sprijinit în alegeri pe Dodon? Să fi fost „coordonatorul executiv” atât de orbit de răzbunare, încât a hotărât să-l facă președinte pe liderul antieuropean al PSRM? Sau e altceva la mijloc. Poate s-a temut că, susținând-o pe Maia Sandu, riscă să piardă Prime-ul, iar cu postul tv și cele vreo patru milioane de euro din publicitate (date estimative, anul 2014). Nu e o sumă de neglijat. Între Maia Sandu și Dodon, plus patru milioane de euro, era firesc ca Plahotniuc să aleagă Dodon plus euro, mai cu seamă dacă dispune de „resurse suficiente” pentru a asigura „stabilitatea politică”.

Ni se sugerează că Dodon este un câine care latră, dar nu mușcă. Și Dodon pare să aibă grijă ca să nu treacă o zi fără „lătratul său”. Cireașa de pe tortul activității prezidențiale din această săptămână a fost felicitarea și urarea adresată către „compatrioți, prieteni, colegi, bărbați” cu ocazia „Zilei Apărătorului Patriei” din Rusia, în calitatea sa de „comandant suprem al Armatei Naționale”.

E ceva în neregulă cu logica acestui om care strigă că apără statalitatea, dar se închină la simbolurile altui stat. Probabil, psihanaliștii pot explica mai bine acest fenomen, care din punct de vedere politic seamănă a schizofrenie. Dacă el crede că în felul acesta întărește „statalitatea”, patriotismul, e ceva în neregulă cu statalismul și patriotismul său. Dar dacă rolul său e doar să „latre”, va trebui să ne obișnuim, să-l suportăm, cel puțin până la alegerile parlamentare. Plahotniuc știe de ce?