Despre „Convorbiri literare”, moldovenism, unire și logica istoriei

Semne diacritice

1. Recent, președintele Rusiei, Vladimir Putin, i-a dăruit președintelui Republicii Moldova (numele acestuia nu contează), o hartă a Moldovei din 1790, alcătuită de cartograful italian Bartolomeo Borghi. „O jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”, le-a explicat jurnaliștilor intrigați vasalul înduioșat, care se numește președinte de stat independent. Bând până la fund cupa umilinței, ca un „vițel blând” doritor să se alimenteze de la două „vaci”, el și-a exprimat regretul că în 1812 Rusia nu a „eliberat” întregul teritoriu al Moldovei, ci s-a oprit la Prut. „Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a adăugat prostește șeful formal al celui „de-al doilea stat românesc”.

Oricât de exagerat și inutil de provocator ar părea gestul lui Putin, acesta îi surprinde puțin pe observatorii atenți ai mișcărilor Rusiei în regiunea noastră. Ea suflă în focul moldovenismului nu de azi și nu de ieri, când pe furiș, când mai deschis, dar cu o perseverență ce poate părea de natură mecanică, absurdă, conectată la un perpetuum mobile sau o altă sursă inepuizabilă de energie. Moscova promovează un moldovenism hiperbolic, dus la extremă, separatist, fals, de natură (geo)politică, care să legitimeze „existența independentă a națiunii moldovenești și statalității ei în afara României”.

2. Mă număr printre generațiile de elevi basarabeni norocoși, cărora li s-a oferit posibilitatea să studieze în școală operele transcrise în chirilică ale clasicilor literaturii române interziși în 1944, dar introduși treptat, odată cu „dezghețul” de după moartea lui Stalin, în manualele de „limbă și literatură moldovenească”. Elevii din generațiile precedente, inclusiv cea a lui Grigore Vieru, după cum a menționat poetul cu diferite ocazii, nu au avut șansa de a-l citi pe Eminescu în școală.

În mod paradoxal, datorăm unor moldoveniști faptul legalizării clasicilor literaturii române în RSSM. Fără sprijinul lor lucrul acesta ar fi fost imposibil. Un rol important i-a aparținut ministrului învățământului apoi al culturii de atunci, transnistreanului Artiom Lazarev, care va publica ulterior, în 1974, scandaloasa, provocatoarea lucrare `Moldavskaia sovetskaia gosudarstvennost i bessarabski vopros” („Statalitaea sovietică moldovenească și chestiunea basarabeană”), sintetizând și expunând pentru prima dată bazele (false) ale moldovenismului, formulând, de facto, niște pretenții teritoriale față de România, dar și față de Ucraina. Dăruindu-i președintelui Republicii Moldova harta Moldovei de până la 1812, Putin s-o fi inspirat din lucrarea lui Lazarev. Harta respectivă conține și teritorii care sunt acum parte a Ucrainei, așa că Putin țintește cu arma diversiunii și a războiului în două țări concomitent.

3. Hrușciov demolase monumentele lui Stalin, mobilizase „poporul sovietic” să ajungă și să depășească America din punct de vedere economic și fusese deja înlăturat de la putere printr-o conspirație a KGB-ului, când profesorul de „limbă și literatură moldovenească” ne-a vorbit pentru prima dată de Junimea, de Convorbiri literare… În acel context, relatările lapidare, pline de emoție despre niște evenimente care avuseseră loc cu aproape un secol în urmă, până la existența URSS, în Iașiul luminilor, al lui Eminescu și Creangă, al teilor și „plopilor fără soți”, păreau ireale, aveau aer de legendă și faptul că aparțineau cumva istoriei noastre ne făcea să ne simțim mai bine, mai bogați sufletește, să suportăm mai senin complexul de inferioritate care ni se inocula, din prima zi de școală.

Din viața și opera clasicilor literaturii române asimilate la orele de „literatură moldovenească” reconstituiam fragmente, „clipuri”, imagini pâlpâinde ale unei alte Românii, romantice, interzise, care ne captiva și își făcea, timid, discret, loc în sufletele noastre, strâmtorând mult România „burghezo-moșierească”, „fascistă” a scriitorilor comuniști, ilegaliști, deveniți „clasici” în viață ai „literaturii sovietice moldovenești”.

Deși decizia recunoașterii scriitorilor de peste Prut a fost motivată, cel puțin formal, de moldovenism, în mediul intelectual (ne referim la toți oamenii care gândesc), efectul a fost invers celui scontat. S-a cultivat moldovenism, dar lăstarii care au răsărit spre surprinderea autorităților sovietice aparțineau românismului. Și e firesc, deoarece nucleul moldovenismului natural, nemodificat genetic, nefalsificat, este românesc, asemănător, identic tuturor celorlalte nuclee etno-culturale regionale românești.

După ce la congresul scriitorilor sovietici moldoveni din 1965 s-a cerut revenirea la alfabetul latin, conducerea de partid a RSSM, „dezmeticită”, a stabilit cu strictețe nu numai criteriul geografic, dar și cronologic în selectarea scriitorilor români de peste Prut, fiind acceptați doar moldovenii care au publicat în secolul 19. (Astfel au zburat din programa școlară Caragiale, Slavici, Rebreanu, Coșbuc, dar și Mihail Sadoveanu, în pofida reputației sale de „prieten al Uniunii Sovietice”, singurul, de altfel, care se bucurase de „privilegiul” de a fi fost „tradus” din limba română în „limba moldovenească” și publicat la Editura de Stat.) Textele scriitorilor admiși, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu și alții au fost „periate”, pentru a se elimina orice referire la „limba română” sau „poporul român”.

Dar efectul scurtei perioade de dezgheț, care ne-a schimbat percepția asupra „literaturii moldovenești” și a realității din RSSM nu s-a încheiat aici. Aceasta s-a văzut în vara anului 1970, cu ocazia concertului formației de muzică rock Mondial, primul grup de peste Prut admis la Chișinău. Bucuria și entuziasmul, admirația și triumful tinerilor a dat în clocot și s-a revărsat în afara Teatrului de Vară, pe străzile Chișinăului. S-a ajuns la dezordine, la ciocniri (ușoare) cu miliția. Autoritățile s-au speriat mai tare ca niciodată și au luat de urgență măsuri, instaurând pe Prut o cortină de fier.

4. Contrar așteptărilor, moldovenismul n-a murit odată cu dispariția subită a URSS. Generațiile care au absolvit școala sovietică îl asimilaseră în mod obligatoriu, iar „detoxificarea” cere timp. Acțiunile autorităților sovietice urmaseră logica creării unui reflex condiționat al „limbii moldovenești” și „națiunii moldovenești”, conform conceptului reflexului condiționat al fiziologului rus Ivan Pavlov. Cine nega și afirma că limba din manualele școlare, în emisiunile radio și tv, limba clasicilor literaturii române e româna sau că moldovenii sunt parte a poporului român era pedepsit drastic, putea să fie trimis în Gulag (mai cu seamă în primii ani de ocupație sovietică), lipsit de anumite drepturi cetățenești, demis din funcție, hărțuit periodic de KGB, declarat nebun. (În ultima vreme, istoricii au publicat documente care dovedesc acest lucru.)

Ca niște cobai adevărați, basarabenii nu avuseseră dreptul nici să pună la îndoială, să adreseze întrebări sau – horribile dictu! – să polemizeze pe marginea „teoriei” a două limbi romanice deosebite în România și RSSM. Orice întrebare de acest fel era văzută ca un act dușmănos, însemna lipsă de loialitate, trădare și se pedepsea respectiv. Doar cine recunoștea „limba moldovenească de sine stătătoare, înrudită, dar independentă de limba română” putea să spere că va fi recompensat într-o formă sau alta. Loialitatea față de regim era prioritară, preferabilă gradului de pregătire profesională.

Pentru ca experimentul să fie cât mai convingător și mai reușit, condițiile cobailor fuseseră modelate cât mai realist. De aceea, un timp, a fost urmărită cu indulgență receptarea radioului de peste Prut. (Un consătean mai înstărit din mahalaua noastră își cumpărase un aparat de radio „Rodina”, pe care îl acorda mereu pe unda Radio Iași și ținea generos fereastra deschisă ca să se poată delecta și vecinii săi cu melodiile transmise de acest post.)

5. Profesorul (învățătorul, se spunea atunci) de „limbă și literatură moldovenească” în școala medie din satul Ciutulești, fostul județ Soroca, se numea Dumitru Ipatievici Calin. Era transnistrean, din satul Plochi (adică Plopi), de pe lângă Râbnița. Și profesorul de istorie, Petru Mihailovici Stalevski, era venit de peste Nistru, din satul Tașlâc, raionul Grigoriopol. El preda istoria URSS, care era sinonimă cu istoria Rusiei. (Istoria Moldovei lipsea, nu prezenta vreo urgență și încă nu fusese scrisă de istoriografii sovietici moldoveni). Regimul avea încredere mai mare în transnistreni, decât în basarabenii trecuți prin școala românească. Dar, contrar unor prejudecăți, se poate spune că nu Calin și, cu atât mai mult, nu Stalevski, veteran de război, erau stâlpii ideologici ai regimului la scara satului Ciutulești. S-au iscat mai mulți localnici care să-i eclipseze din acest punct de vedere.

Cum se face că, vorbind limba moldovenească, înțelegem bine ceea ce se transmite la Radio Iași în limba română? De ce numim limbile diferit, dacă folosim cam aceleași cuvinte, ne înțelegem bine unii pe alții, avem aceiași scriitori? Reîntors din Siberia, mă bucuram încă de privilegiul naivității noului venit. Petru Mihailovici, cu care discutam la el acasă, fiind coleg de clasă și prieten cu fiul său, Slavic, râse amuzat de întrebările mele, iar când i-am povestit că la Chișinău în mediul studențesc se consideră că „limba moldovenească este de fapt limba română” răspunse serios. „Clar că-i aceeași limbă, dar nu căuta neplăceri. Stai de-o parte, asta n-o să dureze mult, ei o slobozit oleacă hățurile, ca să-i găbjească pe cei mai îndrăzneți…”.

Un alt paradox: asupra originalității „limbii moldovenești” se insista tot mai mult pe măsură ce aceasta se apropia de standardul limbii române. Treptat s-a ajuns la situația în care nu le separa decât alfabetul și câteva abateri ortografice și ortoepice, unele de-a dreptul hilare. (S-a mai scris despre aceasta. Se insista, de exemplu, că norma „limbii literare moldovenești” pentru „mulțumesc” să fie doar „mulțămesc”, în nicun caz altfel. „Mulțumesc” era „românește”. Până și folosirea numelor de persoane era strict reglementată, pentru a le feri de pericolul „românizării”. E de notorietate cazul poetului Gheorghe Meniuc, care, după introducerea africatei „ж” (ge), a revenit la numele său de debut din perioada interbelică, George Meniuc. Învinuit de românizare și trădare a „poporului moldovenesc”, a fost avertizat că nu va fi publicat, dacă va semna cu acest nume.)

Poeții dedicau versuri „limbii moldovenești” în limba română, și nu era vorba doar de conformism, ci de salvarea limbii române sub orice denumire. Exclusă din administrație, marginalizată, strâmtorată tot mai mult în procesul educațional, pe cale de a deveni doar „limbă de bucătărie”, viitorul ei arăta foarte sumbru.

6. Acum cei care și-au format reflexul antiromânesc, românofob, țintit de puterea sovietică, se consideră „patrioți”, iar cei care au rezistat, și-au menținut conștiința trează, simulând acceptarea „limbii moldovenești”, sunt numiți „naționaliști români” și li se reproșează că ar trăda Republica Moldova. De conservarea moldovenismului sunt interesați toți cei cărora nu le surâde, din diferite motive, reunirea Republicii Moldova cu România, preferând status-quo-ul. Rusia găsește aici înțelegere și din partea unor state europene.

Fiindcă tinerii nu moștenesc reflexele părinților, datele sondajelor de opinie relevă că numărul și proporția moldoveniștilor e într-o lentă, poate foarte lentă, dar sigură scădere, în pofida machiajului pe care l-a suportat moldovenismul, Moscova vrea să prindă trenul care pleacă.

Recursul la această armă deja uzitată și răs-uzitată e și semnul unui deficit de mijloace, al unei disperări de cauză, al unei agonii imperiale continue după prăbușirea URSS, la care trebuie să fim atenți, căci prezintă pericole și riscuri tot mai mari pentru românii din ambele state.

Deși moldovenismul de azi nu e chiar cel primitiv, grosolan, de ieri, e nițel fardat – se recunoaște că în România și Republica Moldova vorbim, „din punct de vedere științific”, „una și aceeași limbă” – miza pe ignoranță, pe un specific cultural regional pentru a ridica un zid nou pe Prut, pentru a ne ține izolați în continuare pe noi de noi înșine, vorba regretatului Serafim Saka, este inerțială, spasmodică. Sfidând epoca în care trăim, Rusia rămâne angajată în lupta sa irațională împotriva timpului.

Posibil, Moscova să fi căzut în cursa propriilor scheme propagandistice, manipulatorii, să fi ajuns să creadă propriilor minciuni, aparențelor înșelătoare, considerând că RSSM și, prin urmare, Republica Moldova ar fi o consecință a aspirațiilor moldoveniste. În realitate e invers: moldovenismul este o consecință, un reflex condiționat creat pe parcursul existenței RSSM, nu o cauză a formării acesteia, cum încearcă să prezinte lucrurile anumite forțe politice legate sentimental (și financiar) de Rusia, conectate la aparatele de reanimare ideologică de la Moscova.

Moldovenii, împreună cu muntenii, au creat România, RSSM a fost creația rușilor, după ce au ciopârțit Basarabia și RASSM. Iar Republica Moldova stă doar în aparență pe fundamentul RSSM, „arhitecții” ei fiind adepți ai românismului, se vede din textul Declarației de Independență, în care se vorbește despre „trecutul milenar al poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”, se subliniază necesitatea lichidării consecințelor „politico-juridice” ale Pactului Molotov-Ribbentrop și se reamintește despre „ decretarea limbii române ca limbă de stat și reintroducerea alfabetului latin”…

7. Orele de literatură română (cele de istorie erau, repet, despre Rusia) nu s-au pierdut în van, atingând niște coarde sensibile, unii le-ar numi azi anacronice, ignorate sau subapreciate de ideologii sofisticatului, perversului și perfidului imperiu, care părea atunci indistructibil și veșnic. Interesul pentru frații și spațiul de dincolo de Prut nu a dispărut după absolvirea școlii, ci a prins rădăcini, deși am urmat Facultatea de Economie la Institutul Politehnic din Chișinău, inevitabil am ajuns să descopăr și urmele pe care le-a lăsat „Convorbiri literare” în cultura și gândirea românilor, contribuția sa la construcția statului român modern, la consolidarea unității naționale.

Nu se va șterge din memorie momentul când am publicat primul text despre realitățile basarabene în paginile acestei reviste legendare. Orice ar spune unii snobi, pentru o persoană care a făcut prima călătorie din viața sa păzit de soldați, într-un vagon de vite, și a tras prima linie dreaptă cu coada linguroiului de lemn, care a mers la școală într-o izbă cu doar două săli de clasă, dintr-un sătuc al tăietorilor de pădure în adâncul taigalei siberiene, clasa întâi având lecții împreună cu clasa a treia, în două rânduri de bănci, iar clasa a doua - cu clasa a patra, faptul publicării la „Convorbiri literare” din Iași înseamnă ceva, e ca un prim reper al apropierii de casă după o odisee culturală, dar și politică, de aproape jumătate de secol.

Cassian Maria Spiridon, care conduce revista de peste douăzeci de ani, ne telefonase la Chișinău, în 1990, în legătură cu constituirea Societății „Limba Noastră cea Română”, invitându-ne, pe câțiva dintre membrii ei, la Iași, cazându-ne în propriul apartament și apartamentele unor colegi de-ai săi de la ziarul „Timpul”, pe care îl edita atunci. Lider cu idei, vizionar, prietenul nostru Cassian are capacitatea de a apropia, de a uni oamenii, el a reușit să formeze o echipă dedicată ideii nobile, generoase de (re)construire, în spiritul vremii, a punților dintre români.

La 150 de ani de la apariția primului număr al revistei, publicația lucrează la crearea unui spațiu literar și cultural comun pentru toți românii, dinăuntrul, dar și din afara României, înfăptuiește (împreună cu alte publicați), unirea românilor pe deasupra hotarelor ideologice, politice și geopolitice.

Rusia caută căi și mijloace ca să oprească acest proces lent, dar inevitabil. Trista legendă asiatică, publicată de Cinghiz Aitmatov, despre mancurtul irecuperabil care nu-și mai recunoaște mama din cauză torturii fizice nemaipomenite la care a fost supus, e totuși o metaforă. Oricât am supralicita-o, o metaforă nu devine regulă, lege. Pe de altă parte, lentoarea îi descurajează pe nerăbdători, adepți ai reunirii cât mai grabnice. Dar istoria își are logica ei proprie, scria Eminescu.

„Convorbiri literare”, aprilie 2017, nr.4 (256).