De ce se agită moldoveniștii

Semne diacritice // Privirile tot mai multor cetățeni moldoveni se îndreaptă peste Prut, de unde nu vin embargouri, ci ajutor

Moldoveniștii se agită tot mai tare în ultima vreme, scriind declarații, petiții, chemând societatea și autoritățile să se mobilizeze împotriva „pericolului unionist”, difuzând tot felul de „studii”, materiale „istorice” care ar demonstra că „moldovenii nu sunt români”. Și cu cât mai mult „demonstrează”, cu atât mai mult își trădează incapacitatea, deruta, confuzia, dar și insuficienta pregătire academică, amatorismul, așa încât site-ul lor reprezentativ poate fi numit cu îndreptățire diletanții.md.

Faptul că trebuie să lupte împotriva evidențelor, să „combată” ceea ce a demonstrat istoria însăși, să anuleze „teoretic” existența României construite pe fundamentul limbii, culturii și conștiinței de sine românești, proprie moldovenilor, îi pune într-o situație de-a dreptul penibilă, jalnică, ridicolă de pseudopatrioți sau „savanți” provinciali. Să te încumeți să-i contrazici post-factum, de la „înălțimea” conjuncturii geopolitice de azi, pe moldovenii care au înfăptuit Unirea, pe Eminescu, Alecsandri, Kogălniceanu etc., erijându-te drept „etnograf” sau „istoric”, să te dai mai știutor decât ei cu referire la realitățile istorice, lingvistice, culturale, sociale din acea vreme trebuie să ai nu numai tupeu, dar și deficiențe de gândire, carențe de logică.

Conform „logicii” modoveniste, Prutul nu ar fi trebuit să se verse în Dunăre, iar moldovenii nu ar fi trebuit să se înțeleagă cu muntenii sau oltenii, sau ardelenii, decât cu traducător. Și dacă pentru moldoveniștii de ieri, cei sovietici, istoria începea de la 1812, pentru cei de azi, „independenți” – de la 1359, cu vânătoarea voievodală și înecul cățelei Molda.

Moldoveniștii sinceri, care neagă românitatea moldovenilor, sunt în cel mai bun caz niște ignoranți sau diletanți. Iar cei nesinceri sunt niște trădători și ticăloși. De ce totuși se agită ei parcă mai mult ca niciodată? Fiindcă, pe neobservate, s-a produs o schimbare vizibilă în capetele cetățenilor Republicii Moldova. Ei reacționează altfel, decât ieri, la aceeași „tranziție” care nu se mai termină, la convulsiile, la eforturile anemice ale statului care nu reușește nicidecum să se ridice în picioare, la nesimțirea, lăcomia și iresponsabilitatea politicienilor și funcționarilor.

Dacă până nu demult realitatea sumbră, deprimantă din punct de vedere economic, social, permanenta instabilitate politică le provoca cetățenilor moldoveni, inclusiv românilor, nostalgii după URSS, astăzi ei încep să vadă și alte soluții, să ia în calcul reunirea cu România. Nu e un gest instinctiv, nu e o altă formă de nostalgie, ci un demers cât se poate de conștient, rațional, în contra reflexelor condiționate de zeci de ani de propagandă antiromânească. Sunt în primul rând un om rațional și apoi rusofon, astfel a explicat bancherul Veaceslav Platon, pentru „Ziarul de Gardă”, surprinzătoarea sa „convertire” la unionism.

Această metamorfoză nu este doar o reacție la șocul fraudei „de proporții gigantice”. Rusia, comportamentul ei agresiv, mai cu seamă războiul din Ucraina, le-a deschis ochii, i-a determinat pe mulți să se despartă definitiv de Uniunea Sovietică. Producând instabilitate, haos în „vecinătatea apropiată”, Moscova nu mai provoacă nostalgii, ci „contra-nostalgii”, dorința de îndepărtare, de găsire a unui adăpost sigur.

Oamenii care gândesc, indiferent în ce limbă, nu pot să nu realizeze că, dominată de sentimente revanșarde, orbită de tânga după gloria de altădată, Rusia nu se va opri și cetățenii Republicii Moldova vor suporta pentru mulți ani înainte consecințele „ridicării din genunchi” a rușilor, povara războiului lor pe viață și pe moarte cu Occidentul. Un stat moldovenesc, cu instituții funcționale, cu economie viabilă, o societate stabilă, prosperă pe malul drept al Nistrului, poate fi ademenitoare pentru transnistreni, poate „drena” sentimentele separatiste și, astfel, „neutraliza” factorul transnistrean, în detrimentul planurilor de refacere a „sferei de influență” jinduită de Kremlin.

A-i cere Rusiei să se comporte civilizat, să se împace cu independența „republicilor-surori” e cum i-ai cere unui alcoolic să renunțe la alcool. În aceste condiții, chiar făcând abstracție de „calitatea” politicienilor noștri, stabilitatea, consolidarea Republicii Moldova ca stat, asigurarea unui trai decent, devine un vis irealizabil. Mâna Moscovei e prea „lungă”, iar clasa politică autohtonă prea slabă în fața tentațiilor puterii, ca starea de lucruri să se schimbe repede. În mod firesc, privirile tot mai multor cetățeni moldoveni se îndreaptă peste Prut, de unde nu vin embargouri, ci ajutor, spre disperarea moldoveniștilor, care se agită, ca niște gâște în cetatea „statalității” de concepție imperială, sovietică. Conștient sau inconștient, ei reprezintă interesul Rusiei.