De ce nu-i iubim pe „vrăjmașii” homosexuali?

Semne diacritice

O tăcere grăitoare, complicitară, s-a lăsat după recentul marș „fără frică” al minorităților sexuale, atacate în mod violent de adepții „familiei tradiționale”, de „creștini” intoleranți și agresivi, de cetățeni fanatizați, pentru care homosexualitatea e un „păcat” mai mare decât toate celelalte luate la un loc, inclusiv corupția și hoția, căci nu am văzut atâta patimă, atâta furie dezlănțuită la protestele antioligarhice.

Un aparent paradox care merită discutat: de ce societatea noastră manifestă în general o atitudine de relativă toleranță față de (prezumtivii) reprezentanți ai minorităților sexuale luați în parte, în relațiile de vecinătate, colegiale etc. și de ce spiritele se aprind atunci când homosexualii, lesbienele se manifestă în grup?

De ce, de exemplu, liderul socialiștilor, Igor Dodon, acceptă în partidul său membri „de orientare sexuală netradițională” (afirmație nedezmințită deocamdată, făcută de Angela Frolov, coordonatoare de program în cadrul GenderDoc-M, organizație neguvernamentală care apără drepturile homosexualilor) și în același timp PSRM se pronunță împotriva legii care le oferă șanse egale în câmpul muncii, organizează anti-manifestații și alte acțiuni intolerante, agresive la adresa lor?

E o duplicitate cvasigenerală în acest sens, căci nu numai deputații socialiști l-au aplaudat pe Mitropolitul Vladimir, care a cerut, acum o lună, în Parlament, anularea legii șanselor egale, pentru că aceasta ar promova homosexualitatea în detrimentul „obiceiurilor noastre strămoșești” și ar „înjosi” majoritatea creștină. Andrian Candu, speakerul democrat și proeuropean, a fost cel care i-a deschis ușa Mitropolitului Chișinăului și al „Întregii Moldove” pentru acest demers deloc european, anacronic, dar la unison cu demersurile antieuropene ale Bisericii Ruse.

Niciun lider „ilustru” al acestui stat capturat în plină viteză a cursului european, nu a găsit de cuviință să comenteze pretențiile de natură politică ale reprezentatului Bisericii Ruse în Republica Moldova sau episodul (cel puțin) necivilizat de acum o săptămână, care e în legătură, poate chiar directă, cu mesajul mitropolitan. Regretă cineva responsabil de ceea ce s-a întâmplat, este îngrijorat sau poate se bucură în taină că marșul a fost oprit? – niciun deținător al însemnelor statale nu a exprimat cu claritate un punct de vedere care să-i edifice pe ceilalți cetățeni în privința atitudinii lor oficiale.

Înțelegem că El Coordonatore a fost foarte prins în activități legate de vizita lui Barroso, de asigurarea „echilibrului și stabilității politice”, a „luptei cu corupția”, dar ceilalți lideri „proeuropeni” de ce nu au vorbit, de ce nu au luat apărarea minorităților, cărora le-au fost încălcate drepturile și libertățile constituționale? Nu au voie să vorbească fără permisiunea lui Plahotniuc?

I-am crede pe organizatorii anti-manifestației din 22 mai că sunt într-adevăr preocupați de sănătatea „familiei tradiționale”, dacă înainte de aceasta s-ar fi pronunțat, să zicem, pentru interzicerea consumului de alcool, ar fi protestat în fața barurilor și restaurantelor, a cârciumi11lor unde se bea fără limite, gargantuesc, sau ar fi întreprins alte acțiuni care să demonstreze atașamentul lor față de trăinicia familiilor noastre.

Paradoxul despre care vorbeam la început este de fapt unul fals, inexistent. Toleranța noastră e de cele mai multe ori o indulgență, o îngăduitoare superioritate a celui „normal” față de cel „nenormal”, a celui „sănătos” față de cel „nesănătos”. „Toleranța” lui Dodon, dar nu numai a lui, e umilitoare, e ca atitudinea față de alcoolici, suportați atâta timp cât beau pe ascuns. Suntem încă nepregătiți să-i acceptăm pe homosexuali așa cum sunt ei, egali cu noi. Agresiunea de duminică tocmai le confirmă sentimentul discriminării, al respingerii, deși sunt frații, surorile, rudele, prietenii, colegii noștri. Chiar dacă ar fi „vrăjmașii” noștri, ar trebui să-i iubim ca pe noi înșine, nu-i așa?