Ce trebuie să știe Dodon, înainte de a-l invita pe Iohannis la Chișinău

Semne diacritice

Se discută aprins, după recepția dată de Ambasadorul României la Chișinău, Daniel Ioniță, cu ocazia Zilei Naționale a României, despre „frăția” pe care a descoperit-o brusc Dodon în relațiile cu românii de peste Prut și ce stă în spatele acestei incredibile „schimbări la față”, cum de a fost posibilă participarea sa la celebrarea Marii Uniri (acesta e sensul sărbătorii), pentru prima dată în cei trei ani de aflare în funcția de președinte.

Trebuie să recunoaștem că unele semne de schimbare de atitudine au apărut mai demult, însoțite de retorica politicii externe „echilibrate” față de Vest și Est, evoluând (atitudinea) de la agresivă spre rece, apoi împăciuitoare (după instaurarea Guvernului Maiei Sandu) și, în sfârșit, ajungându-se la declarația că „românii sunt frații noștri”. La recepția de vineri, Dodon i-a felicitat pe românii de peste Prut, dar nu și pe cei din Republica Moldova, ceea ce înseamnă că mai are până va recunoaște și va accepta adevărul întreg, însă, oricum, cameleonismul său a atins cote surprinzătoare.

Este clar pentru toată lumea ce îl animă în acest viraj retoric, nimeni nu pune preț pe sinceritatea lui preelectorală și nici nu e obligatoriu să fii sincer în politică, dar o anumită consecvență, bun-simț, un anumit grad de decență sunt necesare totuși, pentru a-ți asigura un minim respect, care să-ți permită exercitarea adecvată a funcției obținute în competiția electorală.

Privind lucrurile din acest unghi de vedere, cam târziu s-a gândit Dodon să treacă la „politica externă echilibrată”. După instalarea sa în scaunul de președinte al Republicii Moldova nu a fost echilibrat deloc. Dimpotrivă, a transformat Președinția într-un cuib antieuropean (a smuls drapelul UE de pe Reședința de stat), antiromânesc, în serviciul neo-imperialismului rus, nerecunoscând integritatea teritorială a Ucrainei, declarând că Crimeea aparține Rusiei, înconjurându-se cu rusofili, românofobi și ucrainofobi? Crede Dodon că acum promovează o politică „echilibrată”, numind la Ministerul Educației un personaj cu viziuni antiromânești cunoscute,iar la Apărare – pe cineva care îi elogia pe mercenarii ruși din Donbas?

Preocupat să placă lui Putin, Dodon nu a avut grijă să-și asigure gradul cuvenit de respect în relațiile cu România și Ucraina, declarațiile lui antiromânești și antiucrainene au depășit limitele decenței – cât face numai regretul că Rusia nu a ocupat întreaga Moldovă, în 1812, sau episodul cu ruperea hărții României de un deputat socialist, aceasta vorbește despre atmosfera de românofobie creată în partidul „prezidențial”, - așa că dificultățile insurmontabile pe care le întâmpinăîn comunicarea cu Bucureștiul (și Kievul) sunt cât se poate de logice și previzibile. Cu o declarație de „frăție” nu „dregi busuiocul” și nici Steinmeier nu-l poate obliga pe Iohannis să se întâlnească cu Dodon, decât poate pe coridoarele unor instituții internaționale, cum s-a întâmplat la ONU.

Politicienii de la Chișinău se mai află încă în prizonieratul ideii că pentru a plăcea alegătorilor se poate spune orice minciună, orice aberație. Dar Dodon a făcut mai mult decât aceasta. El s-a „înarmat” cu românofobia propagandei comuniste sovietice, încercând să taie, în interesul Rusiei, cu cuțitul moldovenismului ascuțit și stimulat de Kremlin de-a lungul deceniilor, harta limbii române și a poporului român. Poate vreun politician român să treacă peste așa ceva? Asta ar trebui să știe Dodon înainte de a-l invita – a câta oară?- pe Iohannis la Chișinău.