„Cazul moldovenesc”

Semne diacritice

Săptămâna trecută, Andrei Năstase s-a bătut cu pumnul în pieptu-i de aramă că el a adus „libertatea în această țară”. Puseurile lui de grandomanie nu ar merita atenție, dar de data aceasta lauda de sine, penibilă, nemăsurată, a liderului PPDA și ministrului nostru de Interne pare să fi fost auzită la Moscova. De acolo, secretarul de stat și ministrul adjunct al Afacerilor Externe al Federației Ruse, Grigori Karasin, a ținut să reamintească lumii cine este realul „eliberator” al Republicii Moldova. Rusia, SUA și UE, în această ordine citează el marile puteri, au contribuit la încheierea rapidă și pașnică a crizei politice de la Chișinău.

„Conlucrare constructivă”

„Cazul moldovenesc”, consideră Karasin, este o dovadă că în relațiile dintre Rusia și Occident nu există vreo „criză sistemică” insurmontabilă, după cum ar afirma unii în Occident, și că „această experiență singulară ar putea servi drept exemplu de conlucrare constructivă” și în alte cazuri, în care interesele celor trei jucători coincid. Nu, nu, plahotniucii din alte țări nu trebuie să se alarmeze, atâta timp cât ascultă de Moscova, dar trebuie să-și facă griji atunci când își iau în serios independența față de Rusia. Atunci ea poate chema în ajutor SUA și UE, pentru a interveni în afacerile interne a statului respectiv, în confruntările dintre „băieții buni” și „băieții răi”.

De cealaltă parte, Occidentul a demonstrat că e posibilă implicarea alături de Rusia în lupta politică internă a unui stat, în cazul unor regimuri de tipul celui creat de Plahotniuc, care anulează rezultatele alegerilor democratice și nu-i pasă de drepturile oamenilor, schimbându-i pe mobilă.

Două ținte

Rămâne, deocamdată, neclar, gradul de implicare, ce urmează după înlăturarea unui Plahotniuc, unde se oprește colaborarea dintre Rusia, SUA și UE? Concepând alianța ACUM-PSRM (este limpede cui aparține inițiativa, nu-i așa?), forțându-i pe socialiști să renunțe la unele condiții greu de acceptat pentru acumiști, Moscova a urmărit două ținte: pedepsirea lui Plahotniuc, care se credea protejat de zidul rivalității dintre Est și Vest, și spălarea propriei imagini în Occident, care să ducă la resetarea relațiilor deteriorate în urma agresiunii ruse împotriva Ucrainei și a ocupării unei părți din teritoriul acesteia.

Kremlinul vrea ca Occidentul să adopte o abordare „pragmatică”, adică să „uite ce a fost”, să colaboreze cu regimul nedemocratic, dictatorial din Rusia întru instaurarea democrației în statele mai mici, atunci când acestea vor supăra Rusia. Fiți de acord, e ceva putred, pervers, umilitor, riscant în această abordare, cu SUA și UE ca brațe răzbunătoare ale Rusiei. Faptul că denumirea „Alianța Kozak” pentru ACUM-PSRM îi ofensează pe unii e o confirmare a celor spuse mai sus. Cei care spun că nu existau alte soluții să se mai gândească un pic.

Dodon cu „pârghiile” lui Plahotniuc

Și acesta nu e singurul aspect discutabil. Nici consolidarea forțelor prorusești, în detrimentul celor proeuropene, nu i-ar displăcea Moscovei și ea va face tot posibilul ca Dodon să preia „pârghiile” scăpate din mână de Plahotniuc. Poate Occidentul preîntâmpina o asemenea evoluție, dacă Rusia va controla SIS-ul și Consiliul Suprem de Securitate cu competențe noi, de organ pe care Dodon îl plasează deasupra Guvernului?

Nu mai puțin importantă pentru Moscova este „reabilitarea” în ochii moldovenilor și resetarea relațiilor cu Republica Moldova, deteriorate de politica embargourilor și spălărilor de bani murdari, după semnarea Acordului de asociere cu UE, punând reducerea exporturilor moldovenești în Rusia pe seama guvernării PD. Faptul că nu numai socialiștii finanțați de Rusia, ci și acumiștii (ministrul de Externe, Nicu Popescu, în primul rând) au preluat acest „narativ” nu e deloc întâmplător, indicând existența unui angajament, a unei înțelegeri secrete în acest sens, altfel ar trebui să punem sub semnul întrebării competența multora dintre reprezentanții ACUM-PSRM. De ce i s-ar face Rusiei un asemenea „cadou”?

Un pact Molotov-Ribbentrop 2

Dar nu e posibil ca înțelegerea troikăi în cazul Republicii Moldova să nu cuprindă doar înlăturarea lui Plahotniuc și „dezoligarhizarea”, după cum par să creadă deputații ACUM? E mare probabilitatea ca din „pachetul” negociat de Rusia, SUA și UE să facă parte și chestiunea transnistreană. Rusia în primul rând ar vrea să scape de această valiză fără toartă care se numește Transnistria, să scape într-un mod avantajos, firește, fără a folosi cuvântul federalizare. Germania „pragmatică”, arzând de nerăbdare să renunțe la sancțiunile economice aplicate Rusiei, ne va apăra interesele în locul nostru? Cine ar putea contracara un pact Molotov-Ribbentrop 2?

PSRM, fiind o marionetă a Rusiei, mult va depinde de rezistența blocului ACUM. Sunt PAS și DA niște partide independente sau niște marionete de sens opus? Ele s-au comportat până acum ca niște marionete și nu putem pune mâna în foc că nu se vor comporta și în continuare. Pe cât de rațională, de exemplu, este fortificarea puterii lui Dodon, care a recunoscut că este finanțat de Moscova? Maia Sandu a jurat că nu va accepta federalizarea, a și pus sub semnul întrebării raționalitatea strategiei „pașilor mici”, în condițiile în care Tiraspolul anunță scopuri opuse Chișinăului, dar până acum ea a urmat disciplinată niște indicații, călcând propriile jurăminte.

Tot răul spre bine

Tot răul spre bine. Faptul în sine al înnoirii puterii e benefic și, dacă facem abstracție de implicarea lui Kozak, există și alte aspecte pozitive în constituirea alianței ACUM-PSRM. Astfel se formează noi cărări de comunicare între forțele politice din Republica Moldova. Posibil relația să dureze, reflectând-o pe cea dintre „mentorii” sau finanțatorii lor, Germania și Rusia, pe care războiul din Ucraina nu a afectat-o în esență. Totuși, „flexibilitatea” în politică nu înseamnă lipsă de „principii și valori”, Germania aplică, de voie, de nevoie, sancțiuni Rusiei.

Deși Plahotniuc a spălat putina, iar o parte din simpatizanții PD trece cu tot cu bagaje la PSRM, PAS sau DA, agitația, fervoarea, retorica antioligarhică nu pare să slăbească și te întrebi la ce ar mai folosi? E inerție, e cărare bătătorită și teamă de alte subiecte, e încercare de a transforma campania parlamentară în cea locală, de a justifica și a menține cât mai mult „Kozak Allianz”, luând în furci, etichetând ca plahotniucistă orice opinie neplăcută sau se urmărește ceva mai mult decât o schimbare de putere? Nu e timpul să se coboare tonul, nu e posibil să se facă „dezoligarhizarea” mai calm, mai riguros, fără psihoză, fără a isteriza cetățenii? Sau așa se oprește exodul lor?