Adolf și tatăl său Vasile

Semne diacritice

Vasile Beșleagă, un tânăr din satul Mălăiești de pe malul stâng al Nistrului, aflat în componența RASSM, și-a numit fiiul său, născut în vara anului 1931, Adolf. Nu, nu Adolf Hitler fusese modelul său, ci un matemacian (posibil, danezul Adolph Steer sau suedezul Adolph Anzelius), liderul nazist nu ajunsese încă la putere și nu era cunoscut în Uniunea Sovietică.

Preferința onomastică a tânărului sătean, ciudată la prima vedere, era totuși în spiritul perioadei de atunci, când mai activa Kominternul, care coordona pregătirea „revoluției mondiale”, și ziarele sovietice reflectau pe larg „lupta de clasă” și mișcările proletariatului din Europa. De altfel, în spiritul acelor vremi, cu scopul explicit de a face drum armatei roșii peste Nistru, s-a purces și la introducerea alfabetului latin în RASSM, concepută ca un cap de pod împotriva României.

Preotul rus din sat nu a acceptat numele Adolf, din cauza că nu făcea parte din onomastica ortodoxă, ci „catolică”. Ignorând înscrierea din registrul sovietului sătesc, acesta l-a botezat pe prunc Vladimir, aplicându-i de fapt prima „procedură” uniformizantă, rusificatoare. Vladimir Beșleagă este astăzi unul din scritorii cei mai titrați ai literaturii române din spațiul pruto-nistrean. Dacă biserica rusă ar fi fost mai puțin vigilentă, am fi vorbit astăzi despre scriitorul Adolf Beșleagă și tatăl său Vasile.

Editura Cartier a tipărit, la sfârșitul anului trecut, volumul de memorii ale scriitorului, întitulat „Tata Vasile”, conținând 73 de episoade din viața lui Vasile Beșleagă și 14 scrisori ale acestuia. Relațiile mai mult decât complicate între tată și fiu sunt reflectate cu o sinceritate rar întâlnită în memorialistica locală, autorul nu simulează dragostea filială, ci relatează rece, necruțător, cu o detașare de cronicar, de reporter imparțial, epizod după episod, viața zbuciumată, dramatică, peripețiile și slăbiciunele celui care, din întâmplare, a contribuit la venirea sa pe lume. Tonalitatea se schimbă, emoțiile apar doar când scriitorul își amintește de destinul tragic al mamei sale. Ea pare să fie și sursa unor episoade mai zvânturatice, nesocotite, aventuroase din viața lui Vasile Beșleagă.

Entuziasmul care îi alimentează scrisul, impulsul inițial al lui Vladimir Beșleagă vine de la conștientizarea și recunoașterea faptului că tatăl său, cu toate „păcatele” și „greșelile” pe care le-a comis, a fost un om deosebit, cu un „simț al frumosului”, animat de gânduri și idei netipice mediului în care s-a născut și a crescut. Este exemplul paradoxal al unui destin comun în atipicitatea sa, imposibil de împlinit, a unui „zbor frânt” în mod „obiectiv”. Cartea poate fi întitulată „în calea tuturor răutăților” sau „un veac de singurătate transnistreană”, biografia lui Vasile Beșleagă reflectând evenimentele majore pe care le-au trăit mălăieștenii și transnistrenii în general, pe durata secolului 20.

Revoluția din 1917 și războiul civil care s-a declanșat în consecință, foametea, l-au „inspirat” pe Vasile Beșleagă să încerce să se înscrie, la nici 15 ani, în brigada lui Kotovski, satul Mălăiești a trecut atunci și printr-o o „mică” răscoală anti-bolșevică, soldată cu 60-70 de morți, capitaliștii americani, solidari cu Rusia Sovietică, le-au trimis tractoare „Fordson”, și tatăl scriitorului a profitat de ocazie, înscriindu-se la cursurile de tractoriști; a urmat colectivizarea, iarăși foametea, deportările (printre victime numărându-se și socrul său, Andrei Ciocârlan, și familia acestuia), războiul din 1941 găsindu-l în funcția de contabil al cooperativei de consum din Mălăiești, a fost și primar în perioada administrației românești, cu care Vasile Beșleagă a colaborat din propria inițiativă, dar a trăit și unele supărări personale, tot atunci, spre sfârșitul războiului, era cât pe ce să-i fie fatală suspiciunea militarilor germani că ar avea legături cu partizanii, l-a salvat hârtia care certifica faptul că îi pusese fiului său numele Adolf, ceea ce demonstra că nutrește o admirație sinceră pentru Fuhrer.

După război, va lucra în cooperația de consum, contabil, apoi contabil-șef, iar în 1950, în urma unei revizii, cerute chiar de soția sa, după ce se descoperă lipsa unei sume de bani nu prea mari, este judecat și condamnat la 20 de ani de închisoare.

Scrisorile pe care le trimite din detenția scurtată, după moartea lui Stalin, până la 4 ani, sunt ale unui personaj abil, dar care își cunoaște limitele de adaptibilitate, sunt niște mostre de resemnare dictată de voința de supraviețuire în condiții extrem de grele. „M-am deprins aicea. Am uitat de voi toț. Parcă așa m-am născut...”, scrie el în scrisoarea din 28/XI–1952.

Știind că scrisorile sunt cenzurate, Vasile Beșleagă strecoară „șopârle”, prin care transmite informații fără să atragă asupra sa acuzația că nu ar fi loial regimului. Se declară dispus să plece voluntar, în cazul în care Uniunea Sovietică va fi atacată de imperialiști, și se mândrește cu faptul că... nu este deținut politic. Își sfătuiește fiul să nu ezite să se dezică de el în public, dacă i se va cere aceasta. „La mulți le pari bine, la ticăloș, dar eu am lăcrimat”, scrie cu referire la moartea tiranului Stalin, însoțită de amnistie.

„...Eu am să ies din lagăr mult mai vurtos, oțălit cu oțăl di la munții Uralului”, îi promite fiului său. S-a întors „oțălit”, dar bolnav de inimă. În context, nota sentimentală de la finalul evocărilor austere, „echidistante” ale lui Vladimir Beșleagă vine cât se poate de firesc, fără distonanță: „Și mai țin minte de la tata Vasile un început de cântec... baladă... bocet sau ce-o fi fost la vremea lui... Pe cel Deal, la cel Hârtop,/ Unde face moartea joc,/ Și ne cheamă și pe noi,/ Pe flăcăi și vădăoi,/ Să venim mii de mii/ Să jucăm la nunta ii...”