Nicolae Enciu // „Ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească”: 310 ani de la primirea lui Dimitrie Cantemir la Academia din Berlin

Nicolae Iorga: „El a considerat poporul său ca un singur întreg”

Pe 11 iulie 1714, la propunerea unor oameni de știință germani, în frunte cu Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibnitz, fondatorul și primul președinte al Academiei Regale Prusace de Științe, Dimitrie Cantemir era ales membru de onoare al prestigiosului for academic din Berlin. Primirea lui Dimitrie Cantemir a fost confirmată în ședința Consiliului Academiei din Berlin la 1 august 1714, prin acordarea Diplomei de membru al Academiei de Științe din Berlin, evidențiindu-se în mod special faptul că „prea luminatul și prea învățatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar al Moldovei”, oferea „o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară”, închinându-și numele ilustru cercetărilor științifice. Prin adeziunea sa, se mai menționa în Diploma de membru, „Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire și o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în fața bunei voințe ce ne-o acordă Principele nouă și lucrărilor noastre”.

Cel mai important turcolog și arabist din lume, primul traducător al Coranului

Nu erau niște cuvinte de complezență protocolară, ci o dovadă certă a faimei de care se bucura în mediile academice de pe întregul continent, a faptului că, la acel moment, sub raportul activității sale științifice, Dimitrie Cantemir devenise un nume de prestigiu și de referință în Europa. În cadrul importantului for științific european, Dimitrie Cantemir a fost desemnat șef al Secțiunii de orientalistică, recunoscându-i-se, astfel, calitatea de cel mai important, în acea vreme, turcolog și arabist din lume, fiind și primul traducător al Coranului.

În mediile academice europene, Dimitrie Cantemir se bucura de faima unui savant orientalist de o vastă cultură intelectuală, de autor al unor lucrări de mare interes pentru oamenii de știință occidentali, devenind un reper cu valoare universală al culturii și civilizației românești și europene. Ca savant enciclopedist, filosof, muzician, diplomat și om politic, Dimitrie Cantemir a devenit un pod al cunoașterii reciproce dintre Occident și Orient.

În context european, așadar, Dimitrie Cantemir a fost un egal al învățaților timpului, deschizând seria numelor de intelectuali români care au onorat știința mondială.

Născut la 26 octombrie 1673, ca fiu al Anei Bantâș și al serdarului Constantin Cantemir, - domn al Moldovei între 1685 și 1693, - tânărul principe a avut parte de o educație complexă și completă, sub îndrumarea lui Ieremia Cacavelas, învățat, filosof și literat grec, originar din Creta, de la care a deprins limbile greacă și latină. În consecință, neștiința de carte a lui Constantin-vodă Cantemir – „om de țeară, moldovean drept” – a avut o urmare neașteptată: fiul său Dimitrie Cantemir a devenit un erudit de faimă europeană. A ajuns la un moment să stăpânească 14 limbi, dovedind și o puternică aplecare spre sinteză și interpretare a cunoștințelor acumulate.

La Constantinopol, în anii în care a fost ostatic, și-a putut desăvârși educația, urmând studiile Academiei Patriarhiei Ecumenice, asemănătoare ca programă curriculară Universității din Padova. Aici a luat cunoștință și de cultura arabo-turcească, intrând în legături cu învățați turci și deprinzând limbile: turcă, persană și arabă. A cunoscut, în felul acesta, istoria, teologia, tradițiile și folclorul mahomedan, despre care va și scrie mai târziu.

„Muntenii și ardelenii au tot o limbă cu moldovenii”

Așa cum G. Călinescu afirma în sinteza sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, cu toate că prin 1711 avea pregătită o Descriptio Moldaviae cerută de Academia din Berlin (care a fost publicată în traducere germană la Hamburg abia în 1769), precum și Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, cerut tot de la Academia berlineză, celebritatea lui Dimitrie Cantemir a venit mai ales din Istoria imperiului otoman, scrisă în latină sub titlul Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, prin 1715-1716. Lucrarea, afirmă G. Călinescu, a fost primită cu mare curiozitate, întrucât venea de la un om care cunoștea de aproape, din interior, împărăția turcească. Poliglot solid (greacă, slavonă, turcă, arabă, persană, latină, italiană, franceză, rusă, polonă), Dimitrie Cantemir a putut folosi pe larg scrierile istoriografilor turci în lucrarea sa.

Cu toate că a demonstrat o multilateralitate cu adevărat fenomenală în activitatea sa științifică, Dimitrie Cantemir s-a ocupat în egală măsură sau poate chiar, în primul rând, de românii din toate provinciile istorice, continuând ideile cronicarilor despre romanitatea lor pe teritoriul Daciei, dar depășind cu mult viziunea lor prin integrarea istoriei noastre naționale în contextul larg al istoriei și literaturii universale.

Astfel, încă în zorii epocii moderne, cu mult înaintea „secolului naționalităților” din spațiul european, când conștiința originii etnice și lingvistice comune inclusiv în spațiul românesc se afla abia în faza ei incipientă, embrionară, marele domnitor și gânditor Dimitrie Cantemir a formulat un mare adevăr cu caracter de axiomă, astăzi mai actual chiar decât atunci când a fost rostit:

„Ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească”.

Fiind nu numai un mare istoric, orientalist de talie europeană și mondială, filosof, umanist, dar și un lingvist erudit, cunoscând limbile greacă, latină, turcă, arabă, persană, italiană, franceză, slavă veche, rusă, Dimitrie Cantemir a avut, în același timp, un sentiment deosebit față de limba maternă, - limba română, - care formează subiectul celui de-al IV-lea capitol – „Despre limba și graiul moldovenilor” – din partea a treia a „Descrierii Moldovei”.

Dimitrie Cantemir afirmă că limba moldovenilor, muntenilor și ardelenilor „are ale sale răspicări sau rosturi, ca și toate alte limbi”. Cu alte cuvinte, avea o concepție justă, științifică, despre existența unor deosebiri dialectale în cadrul limbii române. „Așijderea și limba noastră, - afirmă D. Cantemir, - din multe limbi iaste adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcară de la Râm ne tragem”.

În același timp, constituind o unitate în diversitate, lucrările lui D. Cantemir afirmă cu toată claritatea că „muntenii și ardelenii au tot o limbă cu moldovenii”, iar „limba latinească iaste maica cea adevărată”.

Nu numai reflecțiile despre limba română ale marelui cărturar, ci și lucrările sale – în special „Descrierea Moldovei” și „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (ultima redactată între 1719-1722) – constituie, și astăzi, veritabile sinteze și opere propriu-zis literare, cu o documentare extrem de bogată, asupra poporului român și a limbii române, în care eruditul principe pune într-un cadru teoretic atât problema limbii literare unice, cât și a dialectelor limbii române.

Un amplu, impresionant și cvasi-exhaustiv portret al „eruditului de faimă europeană”, – așa cum este caracterizat D. Cantemir, – se conține în celebra sinteză de „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” a unuia dintre cei mai importanți critici români din toate timpurile, George Călinescu. Punând la baza analizei sale opera scriitorului Dimitrie Cantemir, în calitate de cea mai importantă sursă documentară, G. Călinescu – și el o mare personalitate de formație enciclopedică, una dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar, constata că: „Ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească”.

„D. Cantemir are talent, evident în «muzica» frazei, în ideea de a percepe concret figurile simbolice ale constelațiilor. Cronicarii au farmec lingvistic și dar de povestire, Cantemir e scriitor, creator, aducând idei și combinații. Figura lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambițios și blazat, om de lume și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, cântăreț în tambură țarigrădean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, D. Cantemir este Lorenzo Medici al nostru”.

În opinia lui G. Călinescu, „opera literară viabilă” a lui D. Cantemir este „Istoria ieroglifică” a sa – „adevărat Roman al lui Renart” (colecție medievală de povești animaliere scrise în franceza veche, în versuri). Cantemir, - menționează Călinescu, - utilizează adevărate „măiestrii caligrafice”, cunoaște toate mașinăriile retoricii și le folosește cu exuberanța unui clasic francez.

Mai mult ca atât, G. Călinescu vede în D. Cantemir un precursor al lui Ion Creangă și Mihai Eminescu:

-„Lui Cantemir îi place să spună istorii, anecdote și are limbuția lui Creangă în debitarea zicătorilor populare”;

-„O nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei țărănești, premergând lui Eminescu”.

Pe cât de strălucite, impresionante și memorabile, cu caracter de axiomă, sunt paginile din „Istoria literaturii...” lui G. Călinescu despre marele cărturar și domnitor Dimitrie Cantemir, pe atât de incomplet va rămâne întotdeauna portretul acestuia, fără evocarea „celui mai caracteristic reprezentant al erudiției europene”, conținută într-o altă „Istorie a literaturii românești”, la fel de celebră, aparținând marelui istoric Nicolae Iorga.

După Nicolae Iorga, marele privilegiu al lui D. Cantemir a constat în a fi fost inițiat în trei civilizații deodată: „fiu de domn moldovean, a trăit într-un mediu care i-a îngăduit lui, și numai lui în toată acea epocă, în Răsărit și Apus, să aibă cunoștința tuturor literaturilor și tuturor formelor de cultură, de la antichitatea grecească și latină, până la cultura orientală, turcească, arabă, persană”.

Dar spiritul său, menționează N. Iorga, nu s-a lăsat strivit de acea bogăție de informații: „soldat împovărat cu arme grele, a fost capabil de a merge la asalt, pentru orișice țintă, și atunci din spiritul lui moldovenesc plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care nimic nu o putea înăbuși, a rezultat încrederea cu care el a atacat, și puterea cu care a biruit toate subiectele, precum acela al «Istoriei imperiului otoman» sau acela despre religia mahomedanilor, operă admirabilă care nu este îndeajuns cunoscută”.

Peste tot, afirmă N. Iorga, ceea ce armonizează și leagă la un loc materialul de fapte pe care îl mânuia, era lumina cu totul nouă pe care el o aruncă uneori și spre viitor.

Pentru N. Iorga, cel mai mare merit al lui Dimitrie Cantemir constă în a fi pus pe alte baze istoria poporului său: „el a considerat poporul său ca un singur întreg”, limba română constituind elementul coagulant al acestui întreg. Așa cum se exprimă N. Iorga, „după ce bâjbâiseră puțin Miron Costin și Nicolae Costin în jurul ideii de unitate națională, Dimitrie Cantemir a adus un element nou, original, ajungând la ea printr-o concepție modernă, și anume ideea dreptului de proprietate ancestrală a românilor asupra întreg teritoriului lor. În așa mod, două legături sunt stabilite de Cantemir: legătura între românii de pretutindeni și legătura românilor de pretutindeni cu pământul românesc.

Aceasta este, subliniază Iorga, una dintre cele mai mari idei ale trecutului nostru. Și tot Iorga mai adaugă, cu referire la ideea de unitate națională a lui Dimitrie Cantemir: „Din Moldova aceasta, pe care noi o concepem patriarhală, pleacă uneori forme și se desfac linii de viitor, care întrec concepția apuseană.

Cantemir ar fi adus Moldova în sfera de influență a Rusiei? Răspunsul lui Gh. I. Brătianu

În sfârșit, nu însă și în ultimul rând, invocând opinia lui N. Iorga despre Dimitrie Cantemir, nu pot fi nicidecum trecute cu vederea argumentele celui mai talentat discipol al său, ale istoricului Gheorghe I. Brătianu.

Nu este un secret faptul că mai există și astăzi unele voci care, apreciind talentul, erudiția și genialitatea lui Dimitrie Cantemir în calitate de istoric, orientalist, filosof, umanist, lingvist etc., refuză, în același timp, să-i recunoască calitățile de mare domnitor, sub pretextul că s-ar fi aflat o perioadă prea scurtă de timp pe tronul Moldovei și, în plus, ar fi făcut o alianță neinspirată / greșită cu Rusia lui Petru cel Mare.

La toate aceste afirmații și insinuări profund eronate și lipsite de orice temei, Gh. I. Brătianu a dat răspunsuri quasi-exhaustive și de o competență în afara oricăror dubii.

La reproșurile cum că Dimitrie Cantemir ar fi adus Moldova în sfera de influență a Rusiei, Gh. Brătianu răspunde că alianța lui D. Cantemir cu Petru cel Mare s-a produs „într-o epocă de proiecte, în care Principatele erau râvnite, deopotrivă, atât de Rusia, cât și de Austria și, evident, de Imperiul Otoman”. Însă, în timp ce Austria și Turcia erau vecinii imediați ai Principatelor Române, în 1711 „posesiunile imperiului țarist erau încă destul de departe; aveau să se apropie în decursul secolului al XVIII-lea și chiar să-l atingă în cele din urmă, după al patrulea război contra turcilor și a doua împărțire a Poloniei”. În mod evident, D. Cantemir nu avea cum să prevadă că acea „atmosferă idilică”, în care „rușii și moldovenii fraternizau la începuturile unui război comun inițiat împotriva Păgânului sub egida ortodoxiei”, avea să se destrame, și boierii (așa cum afirmă Gh. Brătianu) „care nu au încă obiceiul de a bea șampanie, se trezesc mahmuri și se dumiresc că tovarășii lor de petrecere și-au însușit din obiectele lor sau unele părți de îmbrăcăminte, negreșit pentru a le păstra ca amintiri tangibile ale acestor agape de neuitat”. Tovarășii lor își vor însuși, însă, nu numai obiecte și părți de îmbrăcăminte, ci și teritorii străine, Basarabia constituind cel mai ilustrativ exemplu.

Nu în ultimul rând și cel mai important lucru: „ceea ce contează este că Tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711, succedând celui din 1656, recunoaște fără echivoc importanța Nistrului, frontieră orientală a Moldovei și consideră „Basarabia”, cunoscută numai sub numele tătar de Bugeac, ca district moldovean ocupat de turci și care trebuie restituit principatului, din care constituie o parte integrantă”. În așa mod, conchide Gh. Brătianu, „D. Cantemir își propusese ca, profitând de acea campanie și de sprijinul promis de țar, nu numai să redobândească teritoriile pe care Imperiul Otoman le răpise Moldovei în cursul ultimelor două secole, dar și să reconstruiască fortărețele care păzeau odinioară frontiera Nistrului”.

„Sufletul odihnă nu poate afla până nu găsește adevărul, carile îl cearcă oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri”. Aceste cuvinte de o actualitate perenă aparțin marelui gânditor și domnitor Dimitrie Cantemir și i-au servit drept deviză a întregii sale vieți și activități. Pentru Lucian Blaga, principele Cantemir a fost „«inorogul alb» al gândirii românești; făptură stranie și pură, de o genială claritate în previziuni”.

Domn al Moldovei între martie – aprilie 1693 și între anii 1710-1711, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) a avut o formație enciclopedică cu preocupări în cele mai diverse domenii: istorie, filosofie, literatură, matematică, limbi orientale, muzică. A fost o personalitate multilaterală de talie europeană și universală, care a realizat și prima sinteză a culturii naționale, pregătind apariția iluminismului.

„Iubitor de Moldova lui după care tânjește”, astfel a caracterizat G. Călinescu iubirea de Patrie a lui Dimitrie Cantemir.

Să iubim, așadar, Moldova lui Dimitrie Cantemir, să iubim locuitorii, limba și tradițiile ei; să tânjim, să muncim și să luptăm pentru Moldova întreagă a marelui domnitor, dar neapărat în hotarele unei Românii reîntregite, căci, așa cum pe bună dreptate menționa Gh. I. Brătianu, „dacă unitatea moldovenească este înscrisă în însăși alcătuirea ei geografică, ea s-a dezvoltat și a trăit numai în funcție de unitatea poporului român în întregul lui”.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova