Nebunia scurtă, iubirea adevărată și calul alb al enigmaticului Plahotniuc

Antidot

„Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...”

„Celei care pleacă” îi dedica Ion Minulescu acest sonet, fără a bănui măcar că, peste decenii, niște amărâți de moldoveni - bine, rectific, să fie doar subsemnata amărâtă! - vor apela la versurile poetului în niște contexte mai puțin romantice și le vor readresa… „celui care pleacă”. Dar cum să nu le readresezi când, de trei zile încoace, de la surprinzătorul briefing de „luni ora zece dimineața”, o țară întreagă se chinuiește să dezlege enigma unei subite plecări care, de fapt, se configurează într-o macabră revenire? Despre asta, însă, mai jos. Cert este că astăzi nu există om care să nu aibă dreptate în acest subiect, precum nu există om care să știe adevărul.

Câteva adevăruri sunt totuși la suprafață, căci enigmele de aia și sunt enigme, ca prin intermediul lor să fie strecurate către „cine trebuie” unele fapte „care trebuie”.

„…A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.”

Unul dintre aceste adevăruri aflate la suprafață ne spune că, spre deosebire de pescarii din poem, eroul nostru pleacă pentru a se întoarce. Și nu oricum, ci pe un cal alb-alb. Căci, doar un naiv ar crede că un deputat moldovean, „făcut” în mlaștina politicii autohtone, ar putea renunța la imunitatea parlamentară fără a-și aduce afacerile și hârtiile în ordine maximă. Și doar niște inocenți și-ar imagina că același deputat invită Centrul Național Anticorupție în vizită, cu îndemnul de a-l verifica de-a fir apăr, dacă înainte de asta nu a avut grijă să se aducă, pe sine însuși, la condiția de „curat ca lacrima” - cel puțin, în ochii „organelor abilitate”.

Figurile din puzzle-ul cu imunitatea, apropo, se potrivesc de minune dacă tragi cu urechea la ceea ce spun unii analiști, și anume, că această retragere din prim-plan confirmă acapararea, de către același erou, a principalelor instituții ale statului…

„…Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...”

Ca oricine a scris în copilărie versuri - mărturisire făcută de „cel-care-pleacă” încă pe atunci când abia venea în viața publică, într-un talk show de la „Prime”, pe când aproape nimeni nu-l știa la față -, și marele ascet al micii politici moldovenești are inventat un refren. Chipurile, vrea să aducă un aer proaspăt în Partidul Democrat. Pentru că, zice el deja a doua zi într-un pretins interviu „exclusiv”, „e normal ca în activitatea noastră politică să ne conducem după o strategie, nu după improvizații”. O declarație care, pentru mine, este cel puțin amuzantă, deoarece am auzit ca omul nostru să fie suspectat de orice vrei, numai de improvizații - nu. Dimpotrivă…

Chiar credeți că își imaginează cineva că, bunăoară, este improvizație deschiderea magazinelor sociale? Mai curând, o vedem ca pe o strategie bine gândită, prin care să-i puteți da în mod legal alegătorului tradiționala pungă cu orez „democrat”, cerându-i în schimb votul său „liber”... „Iar dacă veți mai pune la intrare portretul „ctitorului binefăcător”, la ușă vă va aștepta nu un cal alb, ci o întreagă herghelie!

„…A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!”